Cel dintâi sfat ce s-ar cuveni dat cititorului ispitit de surprinzătorul Dicționar de locuri literare bucureștene, alcătuit de Corina Ciocârlie și Andreea Răsuceanu și publicat la Humanitas în 2019, e să pună viguros accentul pe atributul literare. Nu e vorba atât de istoricul locurilor, de biografia caselor boierești sau de localuri legendare din trecutul boemei artistice, cât de urbea văzută ca personaj de roman, factor determinant al intrigii și deznodămintelor narative, mijlocitor de revelații sentimentale, cadru reflexiv în romanul dialogal, sau energie definitorie pentru realismul psihologic. Cine visează o enciclopedie topografică a Bucureștilor va avea de așteptat nașterea unui colectiv de istorici, literați și sociologi etc. – să zicem, Andrei Pippidi, Adrian Majuru, Dan Roșca, Silvia Colfescu, Emanoil Bădescu, Ioana Pârvulescu, Georgeta Filitti, Alexandru Ofrim, Narcis Dorin Ion, Dan Ciachir, Victoria Dragu-Dimitriu și Augustin Ioan.
Cea dintâi calitate a Dicționarului... este forța de cuprindere, altfel spus generoasa deschidere a compasului opțional cu texte care merg de pe la 1850 până în anii 2000, de la Ion Ghica și Nicolae Filimon până loana Pârvulescu și Adina Popescu. Deși, cum era de așteptat, predomină Bucureștii romanului interbelic, atunci când încetează prejudecata „orașului tentacular” ca promiscuitate ucigătoare în favoarea exaltării mentalităților micii și marii burghezii (Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Marin Sadoveanu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Ion Vinea, Cella Serghi, G. Călinescu, Liviu Rebreanu, Gib Mihăescu, G. M. Zamfirescu) ajungem natural și vivace de la Duiliu Zamfirescu, Slavici, I. L. și Mateiu Caragiale către Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Eugen Barbu și Marin Preda, până la Gabriela Adameșteanu, Mircea Cărtărescu, Adriana Bittel, Radu Cosașu și Bedros Horasangian, inclusiv la Filip Florian, Bogdan Suceavă și Ion Manolescu. Cred că Doina Ruști și Dan Stanca își meritau locul aici, fie și la paritate cu Octavian Soviany.
La capacitatea de cuprindere se adaugă lectura de tip scanner și buna simbioză a celor două autoare, care merg uneori chiar până la identificarea exegezei cu textul așezat sub lupă. Și încă o calitate: echitatea, chibzuința selecției este dublată de echilibrul comentariilor și justa măsură păstrată între subiect și subiecți, dacă mi se permite așa un joc verbal. Chiar dacă adeseori se simte plusul de simpatie și aplicație analitică față de un anume scenariu epic (Gabriela Adameșteanu, G. Călinescu, Rebreanu, Anton Holban, Camil Petrescu sau Ion Manolescu), autoarele își cenzurează elanul speculativ pentru a lăsa în prim plan Orașul, cartierele, străzile, parcurile, bulevardele, cu specificul social-geografic și simbologia dezvoltată în cuprinsul ficțiunii. Orașul leagă și dezleagă destine, conflicte afective, produce revelații și descarcă energiile reflexive, după cum generează viziuni psihedelice, provocări politice și subtile inter-cauzalități socio-etno-mentalitare.
Acum, sigur că, așa cum se întâmplă fatalmente în cazul oricărui dicționar, se vor face multe și variate observații la capitolul prezențe vs. absențe. Cineva poate regreta laconismul referențial în privința posibilelor aluviuni metaliterare, mai precis a unor locuri legendare în memorialistica edificată pe nostalgia Bucureștilor de altădată, cu locuri precum strada Clemenței, Școala Centrală de Fete și, de ce nu, Crucea de piatră, inclusiv câmpul de la Filaret și Parcul Carol, ca să nu mai spun de Calea Victoriei, unde o reeditare a cărții lui Gh. Crutzescu, Podul Mogoșoaiei, ar merita să fie însoțită de fotografia fiecărui imobil semnalat acolo.
În aceeași ordine de idei, chiar dacă știu că e nedrept și nesuferit să ceri tot mai mult tocmai de la cel mai darnic, ca un fanatic devorator de literatură memorialistică ce sunt trebuie să recunosc că m-a întristat absența acestei strălucitoare contrapartide pentru ficțiune din cuprinsul Dicționarului... Să luăm un singur exemplu: zona Cotrocenilor. Ce atrăgătoare pete de culoare ar fi fost acolo, pe lângă referințele la N. Filimon, G. M. Zamfirescu, Rebreanu, M. H. Simionescu, Mircea Eliade, Mihai Zamfir, Filip Florian și Cristian Teodorescu, extrase din evocările confesive ale unor Gabriel Liiceanu, Sanda Golopenția sau Victor Ieronim Stoichiță! Dacă, la rigoare, înțelegi că până și Casa Scânteii are traseele ei literare în proza noastră, nu poți să nu regreți absența deambulărilor culturale din jurnalele lui Radu Petrescu, ori absența multelor evocări personale din zona Antim-Uranus-Arsenal. La urma urmei, putem visa la un dicționar al boemei artistice bucureștene dedicat exclusiv Pieței Teatrului cel Mare, cu Hotelul Brofft, Casa Török, terasa Oteteleșanu ș.a.m.d., de la Caragiale până la Victor Eftimiu. Numai bogata memorialistică lăsată de corifeii generației ’27 putea dubla spațiul acordat Pieței Palatului și mai ales Fundației Carol I, de la jurnalele criterioniștilor până la mărturiile lui Cicerone Ionnițoiu despre manifestațiile anilor 1945-1947, ce pot fi puse în constelație cu viziunea istoriei prin intermediul involuției vestimentare, despre care au dat seamă atât de dureros și convingător Annie Bentoiu și Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu.
Până una alta, să salutăm revenirea în țară a Corinei Ciocârlie după treizeci de ani de carieră luxemburgheză, să-i dorim să-și vadă tradus în românește volumul Topographie littéraire d’une Europe des frontières (2004), iar Andreei Răsuceanu, în continuarea generoaselor premoniții făcute de Sorin Alexandrescu în prefața la Bucureștiul lui Mircea Eliade: elemente de georgrafie literară¸îi dorim să coordoneze un volum european care să inserieze Bucureștii între marile capitale ale continentului reflectate în literatură, de la Paris, Londra, Berlin, Dublin până la Roma, Istanbul, Moscova, Madrid, Barcelona și Lisabona.
În sfârșit, Dicționarul de locuri literare bucureștene face dreptate în egală măsură Bucureștilor și scriitorilor săi. Pentru paseistul rămas captiv istoriei obiective și mărturiilor subiective, este instructiv să-l vadă atât de prezent aici pe Rebreanu cel din Jar și Gorila, la antipod față de Ion și Răscoala, ori să vadă cât de subtil și armonios se împletesc Jocurile Daniei cu Solenoid, Orbitor și Fontana di Trevi, sau cum poate să apară același cartier Grivița la Mircea Eliade și Eugen Barbu.
Ruinat administrativ, disprețuit politic, jefuit, hărțuit, batjocorit și contorsionat arhitectural, cel puțin ficțional orașul a avut și are încă parte de nostalgie fabulatorie, epifanii stilistice și răsfăț editorial.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.