În numeroase articole publicate anul trecut pe paginile blogului, reflectam măsurile întreprinse de autoritățile române pe parcursul anului 1918 în vederea contracarării acțiunii subversive sovietice, care s-a manifestate prin încercări de preluarea a puterii la 6 ianuarie 1918, atacuri armate de peste Nistru, organizarea propagandei anti-românești în interiorul Basarabiei și în afara ei, în special la Odesa, etc.
Pe parcursul desfășurării Conferinței de Pace de la Paris, aceste acțiuni de destabilizare a situației din provincie au continuat cu intensitate sporită, fiind încurajate de efectele „revoluției mondiale”, lansate la Moscova odată cu Internaționala Comunistă (Kominternul). De această dată, pregătirea infiltrărilor de peste Nistru, deopotrivă cu organizarea unei rezistențe împotriva administrației românești, erau văzute într-un context regional mai extins, legat de încercările instaurării comunismului în Ungaria de către Bela Kun.
Din mai multe puncte de vedere, la care vom reveni mai târziu, atât acțiunea bolșevică, cât și operațiunile de contracarare a acesteia de către armata, administrația și serviciilor de siguranță românești, susținute în aceste eforturi de armatele franceze, au avut ca efect atât salvarea Basarabiei și României de la instaurarea regimului comunist, cât și întărirea ideii printre Marile Puteri de la Paris, că posesia statului român asupra provinciei va avea ca efect stăvilirea expansiunii sovietice spre Europa de Vest și Balcani.
În primăvara anului 1919 amenințarea sovietică s-a concretizat prin incursiunile unor unități militare ale Armatei Roșii pe teritoriul Basarabiei, în speranța declanșării unor răscoale ale populației locale, și prin organizarea unor acțiuni subversive împotriva statului român prin finanțarea și sprijinirea logistică a unor grupuri bolșevice care trebuiau, pe toate căile și toate mijloacele, să destabilizeze România.
Sincronizându-se cu aceste acțiuni din exterior, rușii din Basarabia au început să manifeste mai multe forme de nesupunere și frământare. Raportul șefului Siguranței din Basarabia, Zaharia Husărescu, constata că în presa de la Chișinău se relata despre revoltele și nemulțumirile rușilor, care „nu înțelegeau nicidecum să renunțe la prerogativele lor și să primească hegemonia moldovenilor”.
Teritoriul Basarabiei a fost împânzit cu manifeste bolșevice, în care se regăseau multe dintre aceste nemulțumiri. În unul din aceste manifeste, lansat în ianuarie 1919, țăranii erau îndemnați să realizeze „în râuri de sânge ale
lumii noi, un corp socialist”. În document se cerea locuitorilor provinciei că înceapă „lupta pentru instaurarea puterii sovietice ca singura capabilă să stăpânească pământul țării și fabricile”. Manifestul, care se încheia cu lozinca „Trăiască Republica Socialistă Federativă Basarabeană”, chema basarabenii „să se organizeze în regimente ale gărzii roșii pentru apărarea puterii sovietice”.
În dimineața zilei de 7 ianuarie 1919, unități bolșevice au trecut Nistrul în regiunea Hotinului, cu intenția de a provoca la răscoală și populația locală. Bolșevicii au avansat prin Călărășeuca și Naslavcea spre localitățile Arionești-Verejeni-Lencăuți și au ocupat gara Bârnova, unde i-au omorât pe soldații care se întorceau din permisie. În timpul operațiunilor va fi omorât generalul român Poetaș Stan. În timpul inspectării trupelor sale din zona satului Călărășeuca acesta avea să fie împușcat de către oamenii din banda lui G. I. Bărbuța.
La 10/23 ianuarie, bolşevicii au atacat puternic spre Hotin, provocând retragerea trupelor române copleşite numeric. O parte a populaţiei satelor din jurul Hotinului s-a răsculat, fiind în legătură cu bolşevicii ucraineni. Atrocităţile la care s-au dedat bolşevicii au fost de nedescris: soldaţii români capturaţi sunt torturaţi până la moarte, cu ochii scoşi şi limbile smulse, sunt atârnaţi în ştreang de-a lungul şoselelor. Şeful siguranţei române din Hotin este torturat şi aruncat în puţul fortăreţei. Forţele bolşevice erau de circa 4-5000 de oameni, 2-300 de călăreţi şi 8-10 tunuri, adică efective importante, care îşi pregătesc terenul din timp şi acţionează coordonat, atât între unităţile proprii cât şi în legătură cu agitatorii acoperiţi din teritoriu. În urma acestor ofensive, în regiune s-a instalat o conducere locală bolșevică, denumită Directorat. Între timp, bolșevicii n-au putut face față contraatacului armatei române, care condusă de generalul Davidoglu, la 19 ianuarie va elibera Hotinul. Până la începutul lunii februarie, ordinea este restabilită şi bolșevicii erau izgoniți dincolo de Nistru.
În același timp, corpul expediționar francez, alcătuit din trei divizii coloniale, puse sub comanda generalului D. Anselme, întărit de două divizii grecești și voluntari polonezi, vor ajuta forțele anti-bolșevice ale hatmanului Petliura și ale generalului Denikin în preluarea controlului asupra sudului Ucrainei, căzută sub influența bolșevică după retragerea trupelor germane. În susținerea acestor operațiuni, armatele române vor întări militar linia Nistrului, ocupând preventiv orașele Tiraspol și stația Razdelnaia.
Situația tensionată la frontiera de răsărit a României, precum și existența unor predispoziții locale antiromânești, reprezentate de o parte a populației minoritare, care urmăreau reanexarea Basarabiei la Rusia (fie țaristă, fie bolșevică) sau încorporarea ei la Ucraina, au determinat introducerea în ținut pe parcursul anului 1918 – începutul anului 1919 a unor interdicții provizorii, cenzură preventivă și stare de asediu.
La începutul lunii aprilie 1919 situația a devenit și mai tensionată la frontierele Basarabiei, deoarece trupele franceze fragmentate vor fi alungate din sudul Ucrainei de către armatele bolșevice, care printr-o ofensivă reocupă la 8 aprilie orașul Odesa. La rândul lor, trupele române se retrag de la Tiraspol și traversând Nistrul, la 17 aprilie se repliază la Tighina. Succesele înregistrate în sudul Ucrainei, ca și izbucnirea revoluției bolșevice în Ungaria, unde la 21 martie este proclamată „Republica Sovietică Ungară”, conduc la pregătirea unei acțiuni conjugate a armatelor roșii și ungare, acestea urmând să facă joncțiunea pe teritoriul României, în nordul Bucovinei.
Declanșarea operațiunilor militare de către armata ungară la 16-18 aprilie, urmată de contraofensiva română, care la 1 mai atingea Tisa, va determina și mai mult planul lui Lenin de a înainta în Galiția și Bucovina „pentru a intra în contact cu Ungaria sovietică”. Trupele sovietice aveau fixate ca obiectiv „să elibereze Basarabia și să se pregătească energic în vederea unei ofensive în România, pentru a instaura puterea proletariatului și să extindă revoluția până în Bulgaria”. La 1 și 2 mai 1919, conducerea bolșevică a Ucrainei și Rusiei Sovietice au trimis câte o notă ultimativă guvernului român, prin care cereau evacuarea Basarabiei și Bucovinei în 48 de ore.
Cu referire la Basarabia, ultimatumul, semnat de Gh. Cicerin și C. Rakovski, acuza România că a ocupat-o în „ chip samovolnic, anulând cuceririle revoluției ruse și introducând exploatarea”. Nota menționa că planurile „anexioniste” ale României fuseseră sprijinite, în secret, de puterile Antantei, că România a permis trecerea pe teritoriul său a trupelor germane care atacau Rusia, etc. În ultimatum se cerea, printre altele: evacuarea imediată a armatei române, a funcționarilor și agenților din Basarabia; „judecarea funcționarilor vinovați de crimele săvârșite contra muncitorilor, țăranilor și populației Basarabiei”; înapoierea materialului de război, etc.
În paralel, bolșevicii au pregătit terenul pentru eventuala preluare a puterii în Basarabia. La 5 aprilie 1919, la Odesa, s-a constituit Biroul Organizatoric al comuniștilor din Basarabia de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist (bolșevic) din Rusia. La sfârșitul lunii aprilie la Odessa era înființat „Guvernul Muncitoresc-Țărănesc al Basarabiei”, care la 10 mai a lansat un manifest ce anunța iminenta intervenție a armatei bolșevice ruso-ucrainene în România și declarau Basarabia parte componentă a Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse.
Potrivit rapoartelor poliției de la Soroca, în realitate „armata revoluționară basarabeană” era o adunătură de mercenari, formată dintr-un batalion de basarabeni, un batalion de unguri și unul de ucraineni, toate staționate la Moghilev. La 30 mai, aceste unități au încercat să treacă Nistrul la Otaci, dar au fost respinse de armata română.
Pregătirile militare au continuat la Tiraspol, unde la începutul lunii mai a fost adoptat planul unei ofensive a armatei roșii în Basarabia, care urma să traverseze Nistrul pe la Dubăsari, Rezina, Hotin, Grigoriopol și Cetatea Albă. Planul lui Rakovski a fost precedat de o notă de protest adresată Ministerului de Externe al Franței la 13 mai 1919, în care erau semnalate pretinsele violențe și pogromuri comise în Basarabie „de oligarhia română ce se bucură de protecția înaltului ei aliat din Occident”.
În zorii zilei de 27 mai un detașament al armatei roșii, prin complicitatea agenților comuniști din Tighina, au reușit să traverseze râul Nistru și să ocupe pentru câteva ore orașul. Contraofensiva conjugată a armatelor române și a contingentelor coloniale franceze a respins invazia, trupele bolșevice fiind aruncate peste Nistru după amiază.
Pentru întărirea liniei de apărare la Nistru în Basarabia au fost dislocate noi trupe române, care au înlocuit trupele coloniale franceze și celelalte regimente străine. Coroborată cu luptele dintre bolșevici și armata lui Denikin, această acțiune a statului român a înlăturat pentru o perioadă pericolul imediat de la granița de răsărit a României. Din această cauză, deși planul intervenției militare nu a fost în totalitate abandonat, atenția principală s-a îndreptat spre organizarea propagandei bolșevice în interiorul statului român.
Orașul Odesa devenea centrul de coordonare a operațiunilor subversive împotriva statului român. Anume aici la 7-11 iulie 1919 are loc a doua conferință a celulelor comuniste din Basarabia, din regiunea transnistreană și din cadrul „unităților militare basarabene”. Comitetul provizoriu bolșevic din Basarabia raporta că s-au luat toate măsurile în vederea restabilirii organizațiilor descoperite, în acest scop fiind trimiși în Basarabia „un număr mare de lucrători responsabili”; au fost organizate câteva puncte de transfer a literaturii și activiștilor; avea loc transportarea armelor pentru comitetele revoluționare; s-a editat ziarul „Bessarabskaia Pravda”, care se difuza „pe frontul basarabean și în ilegalitate”.
Deși nu era prezentă și/sau reprezentată la Conferință, Rusia Sovietică urmărea îndeaproape discuțiile de la Paris. Cu referire la problema Basarabiei, statul sovietic a promovat în această perioadă trei scopuri principale: 1. Acțiuni subversive și extinderea propagandei bolșevice; 2. Atacuri armate în punctele vulnerabile ale frontierei cu România (cazul Hotin și Tighina); 3. Încercarea de a influența poziția Marilor Puteri cu privire la recunoașterea Unirii Basarabiei cu România.
Într-un mod paradoxal, atât reprezentanții Rusiei țariste, cât și noua putere bolșevică, demonstrau o solidaritate uimitoare în menținerea integrității fostului spațiu imperial rus. Erau diferite doar strategiile în recuperarea acestor teritorii, „albgardiștii” dorind o sistare a discuțiilor asupra Rusiei până la identificarea unui guvern legitim, iar „roșii” vedeau lucrurile prin prisma relativismului istoric și doreau înglobarea acestui spațiu, odată cu extinderea revoluției mondiale.
