Într-o sâmbătă de 19 iulie 1919, în ziarul parizian „Journal de Debats”, apărea pe prima pagina articolul profesorului Emanuel de Martonne, intitulat „En Bessarabie” (În Basarabia).
Cine era autorul acestui studiu și care era motivația apariției unei astfel de publicații în unul din principalele ziare de dezbateri politice și literare din capitala Franței, constituie un motiv aparte de interes. Cei care au citit cu atenție publicațiile anterioare, probabil intuiesc de ce a apărut un asemenea articol anume în iulie 1919; era momentul maxim al încrâncenării diplomatice între delegația română și cea rusă în problema Basarabiei la Conferință de Pace, prin urmare era nevoie de o clarificare a opiniei publice într-un mod dezinteresat și cumva neutru.
Personajul care a scris acest articol, profesorul Emanuel de Martonne, era o somitate intelectuală a timpului, cu o reputație morală ireproșabilă și cu o distinsă carieră în cercetarea geografiei. Fiu al arhivistului A. de Martonne, acesta este autorul unui Tratat de geografie fizică (1909) și al volumelor Geografie universală (1931), consacrate Europei Centrale. El a condus publicația Atlasul Franței și a fondat Institutul de Geografie de la Sorbona. Datorită acestei reputații, în 1918, este desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute României și Poloniei prin tratatele de pace.
Despre Basarabia, alături de observațiile sale pe care le prezentăm mai jos, avea să publica lucrarea Choses vues en Bessarabie, Paris (1919), în care se regăseau multe din reflecțiile acestui studiu. Dincolo de motivația politică și academică a studiului, observațiile lui de Martonne sunt importante prin captarea spiritului din Basarabia anului 1919, modul de viață și tradițiile existente la acel moment.
„Reîntors la Paris de câteva zile, dintr-un voiaj ce l-am făcut în Basarabia, am fost surprins de întrebările ce mi se puneau. Unul îmi cerea impresiile asupra bolșevicilor, altul mă întrebă îngrijorat ce e cu răscoalele provocate de abuzurile Românilor, un altul ar vrea să afle dacă e adevărat că în Basarabia nu se vorbește românește. Toți mă întrebau, dacă e exact că masa populației dorește a se întoarce la Rusia.
Numai gândindu-mă la distanța ce desparte Nistrul de Sena, la întârzierile așa zisului Orient-Express, căruia i-a trebuit cinci zile ca să mă aducă de la București la Paris, la telegramele care fac aceeași distanță în trei săptămâni, îmi explic cum s-au putut răspândi aici idei atât de contrare realității faptelor.
N-am întâlnit nici urmă de bolșevic. Dacă ai permisul de circulație cerut în zona militară, poți circula cu ușurință în Basarabia. O liniște și ordine perfectă domnesc acolo. Trupele noastre au evacuat aproape complet Nistrul de jos; totuși întregul front e ocupat de trupele române care sunt eșalonate până la Chișinău. Am văzut mai multe batalioane românești. Soldații sunt bine înarmați și au aerul marțial. Apărarea contra bolșevismului este binefacerea cea mai evidentă a ocupațiunei românești și face cea mai mare impresie asupra clasei mijlocii.
De la Nord la Sud, țara este admirabil cultivată: în stepele Bugeacului cu orizonturile sale nemărginite, spicele ondulează cât cuprinzi cu vederea, iar porumbul, întârziat din cauza ploii, formează fâșii de un verde-deschis, care alternează cu fâșiile negre ale arăturilor proaspete. Dealurile din împrejurimile Chișinăului, Orheii și Sorocii sunt pline de livezi, ce ascund căsuțele țărănești, așezate la poalele unor înălțimi acoperite de frumoase păduri de stejari. Livezile acestea au dat o recoltă bogată.
Cineva mi-a arătat o pădure arsă și mai multe proprietăți distruse de bolșevici; în schimb am văzut altele intacte. Valul de răscoale dezlănțuite în iarna anului 1917-1918 de dezertori ruși și de bande bolșevice venite din Ucraina n-au durat mai mult de cinci-șase săptămâni și în tot cazul nu au depășit Chișinăul. Ele au fost însă de ajuns pentru a zgudui populația basarabeană din temelii, a provoca ruptura dintre aceasta și Rusia și să orienteze pe conducătorii basarabeni spre România, care singură era în măsură atunci ca să asigure ordinea. Preponderența elementului românesc în populația basarabeană, acest factor singur n-ar fi fost de-ajuns ca să determine această mișcare, deoarece țăranii erau menținuți în ignoranță prin oprirea limbii românești în școală.
Toți își zic „moldoveni”. Limba lor însă e identică cu aceea pe care am sesizat-o în Carpați, în Muntenia, ca și în Transilvania. Cu toate că portul românesc e abandonat – port din care se mai păstrează singură căciula – am regăsit tipurile românești până la porțile Chișinăului. Însăși așezarea satelor, aspectul caselor și acoperișurile de scânduri cu gardurile ce închid curțile mi-au reamintit satele din Oltenia. Această regiune de „codri” este tot atât de curat românească ca și dealurile din sudul Carpaților. Coloniile rusești ce s-au fundat aici au fost asimilate. În multe privințe, am constatat inexactitatea hărților etnografice vechi, și sunt sigur că proporția românilor e cu mult mai mare decât aceia indicată de recensământul rusesc de la 1897.
Regiunea stepelor de la Sudul Benderului e cu totul diferită. Am vizitat aici coloniile germane și bulgare înființate după anexarea acestei regiuni la Rusia în 1812, în vremea când întreg Bugeacul era pustiu, Tătarii ducându-se ca să se stabilească în Crimeea, iar Turcii plecau în lume, cum fac ori de câte ori simt că le scapă puterea. Pe înălțimile ce despart văile, în care satele sunt strânse laolaltă, îți poți face încă o idee despre ce puteau fi atunci aceste pustietăți cu orizonturile monotone, și care totuși nu sunt lipsite de oarecare măreție. Nici urmă de om cât cuprinzi cu ochii; pe marginea drumurilor întâlnești de multe ori câte un schelet de cal părăsit; doi vulturi ce se înfruptau cu lăcomie dintr-un hoit încă proaspăt își luară zborul la câțiva pași numai de automobilul meu…
Satele germane sunt așezate regulat și te izbesc prin casele lor înalte și spațioase ca și prin aerul de bogăție ce-l respiră. Vitele sunt admirabil îngrijite, iar caii din belșug căci Germanii basarabeni sunt țărani bogați: ei au primit loturi de până la 100 de hectare. Valul bolșevist a trecut peste ei fără a-i atinge; guvernul rusesc le-a făgăduit exproprierea la începutul războiului și ei n-au uitat-o. În vremea ocupației germane, guvernul român a avut fericita inspirație de-a le trimite pe soldații lui Mackensen în cantonament; contactul acestora cu dânșii a fost foarte defavorabil influenței germane; rechizițiile de cereale și de vite, cât și recrutările le-au lăsat foarte proaste amintiri. Germanii care se abținuseră la votarea unirei cu România hotărâră să trimită o delegație la București ca să facă act de supunere Regelui Ferdinand. Am vorbit cu șeful acestei delegații, pastorul Hoffman. Oamenii aceștia sunt la urma urmei, cu aceia care le garantează ordinea și posesiunea pământurilor.
Bulgarii de asemenea sunt țărani bogați, crescători de cai superbi și comercianți capabili; am întâlnit pe mulți din ei care treceau Prutul spre a se duce în Moldova. La Bolgrad, capitala coloniilor bulgărești – un orășel unde se află cartierul general francez – se vorbește românește. Tot așa și în diferitele sate bulgărești ce le-am vizitat, ca și în satele în care predomină Găgăuții, populație de origine obscură vorbind turcește, dar de religie ortodoxă.
Orașele din centrul și Nordul Basarabiei, ca Benderul, Chișinăul, Orheii, Soroca și Bălți sunt centre cosmopolite care se deosebesc foarte mult de satele basarabene. În aceste orașe predomină elementul evreiesc, care acaparează întreg comerțul și e stabilit în cartiere de bazare cu prăvălii pitorești. Tipul clasic al evreului polonez nu l-am întâlnit în cartierele evreiești sau la sinagogă. Sunt într-adevăr sate de evrei agricultori. Desigur că noțiunea de evreu nu constituie aici o noțiune etnică. Se vorbește mult de dușmănia sistematică a evreilor contra guvernului român; se spune că ei au ajutat pe bolșevici să cucerească prin surprindere Benderul. Se știe că ei au refuzat să voteze în Sfatul Țării apelul la trupele române. În orice caz, nu se observă niciun semn de opoziție din partea lor. La Soroca am fost salutat de o delegație în care notabilitățile evreiești stăteau alături cu preoții ortodocși în mare ținută. I-am fotografiat împreună.
Zvonurile care circulă la Paris n-au nicio bază? Partea de adevăr este următoarea: De la votarea unirii fără condiții cu România, de către Consiliul Național din Chișinău, Basarabia este administrată la fel cu Transilvania, dar situația din prima țară e cu mult mai delicată. Elementele alogene nu sunt cu mult mai numeroase decât Transilvania, ele sunt chiar ceva mai răsfirate. Rușii nu formează nicăieri grupuri compacte, și tocmai pe malurile Nistrului, Românii se află în număr mai mare, afară de Nord, din partea Hotinului. Însă, pe când Transilvania a avut un rol efectiv în mișcarea de regenerare a Românilor, Basarabia a fost ținută la o parte în mod sistematic. Nicio carte românească nu putea trece Prutul; în Basarabia nu exista o singură școală românească. Printre țăranii români din Basarabia, sunt 90% analfabeți. Conștiința națională a unui popor nu poate fi deșteptată decât prin școală; o mare activitate se desfășoară acum pe acest tărâm acolo; institutorilor trebuie să li se predea până și alfabetul latin.
Țăranii, învățați să-și ție copiii lângă dânșii pentru munca câmpului, nu se grăbesc să-i trimită la școală. Unica lor preocupare este pământul. Reforma agrară s-a îndeplinit, cu toate acestea țăranii nu se vor simți în siguranță decât când li se vor fi distribuit loturile ce le revin fiecăruia în parte. Proprietarii de pe altă parte blestemă exproprierea pământului ce prisosește peste 100 de hectare ca și rambursarea, și se gândesc la regimul rusesc, informându-se în același timp cu zel despre progresele amiralului Colceag. În fine, nesiguranța în ceea ce privește hotărârile Conferinței întreține aspirația spiritelor. Toate zvonurile sunt crezute: vin rușii, bolșevicii trec Nistrul; plecarea francezilor de asemenea îngrijește publicul.
Însă toată lumea cere înainte de toate ca să fie lămurită asupra soartei țării. Țărănimea este încă amorfă, nimic mai greșit decât a crede că dânsa mai nutrește vreo simpatie pentru regimul rusesc; regimul acesta a lăsat, e drept, urme adânci și se mai bucură de oarecare favoare printre proprietari și foștii slujbași ai regimului din care mulți au rămas în funcție. Totuși munca depusă pentru organizarea învățământului începe a-și da roadele. Am găsit la Chișinău, la Soroca și Bălți, un grup de intelectuali români conștienți printre care erau profesori și studenți, foști proprietari, mai mult sau mai puțin legați de regimul rusesc, chiar și funcționari. Forța lor provine de acolo, că vorbesc în numele marii majorități a populației, exprimând aspirațiile nelămurite ale maselor care se deșteaptă din ce în ce. Ei reprezintă desigur viitorul.
Posibil ca administrația română să fi făcut greșeli; posibil ca să mai facă încă; n-am făcut și oare și noi destule în Alsacia, unde totuși situația era mai clară? Posibil de asemenea, ca rechizițiile făcute de trupele române să fi nemulțumit cutare ori cutare oraș. Posibil ca să fie încă agitate cu toată liniștea anunțată a țării. Nu este însă mai puțin adevărat că asimilarea Basarabiei cu România se face încet printr-o evoluție naturală. Numai o zguduire brutală ar putea-o opri. O întoarcere la trecut ar fi posibilă? Ar fi ea oare de dorit? Mă îndoiesc că vreun observator imparțial, având chiar simpatii pentru Rusia, să poată răspunde afirmativ.”
La Conferința de la Paris, de Martonne a conceput principiul viabilității frontierelor, conform căruia stabilirea granițelor trebuie să depindă nu numai de grupările etnice, ci și de motive geografice (relief, ape, accesibilitate) și de infrastructurile teritoriului. Opunându-se astfel delegaților americani și britanici, el a contribuit, în mod semnificativ, la desenarea granițelor din 1918-1921 (dintre care cele trasate între România, Serbia și Ungaria, mai sunt valabile și astăzi). Cu certitudine că observațiile și recomandările sale cu privire la Basarabia au jucat un rol decisiv pentru înclinarea balanței în această chestiune în favoarea României.
