Linkuri accesibilitate

Când zeii mor, rămân fanaticii


Zeii se schimbă atunci când religia se schimbă, însă religia comuniștilor s-a schimbat chiar și atunci când zeii lor n-au făcut-o. Proletarii din toate țările—măcar dintr-o parte a lumii—s-au unit și dezunit, dar lanțurile care ținuseră captive mințile acestor campioni ai cauzelor muncitorești n-au căzut.

Atunci când Troțki a deviat, a devenit un renegat, iar Buharin a fost trimis pe eșafod, pentru că al lui era „actul trădării”. Ulterior, Buharin a fost reabilitat, iar Troțki și-a reluat locul în panteonul comuniștilor născuți de două ori, atât în URSS, cât și în Iugoslavia, Polonia, Germania de Est sau Ungaria. Chiar și la final, în vremuri cumplit de nesigure, fanaticii rămași au mai întrezărit un licăr de speranță în super nervoasa Chină a lui Deng, unde baia de sânge a Tiananmenului de pe 4 iunie 1989 nu rezolva defel cuadratura cercului comunist.

5 iunie 1989- Un chinez se pune în fața tancurilor trimise pentru reprimarea mișcării pro-democrație în Piața Tiananmen
5 iunie 1989- Un chinez se pune în fața tancurilor trimise pentru reprimarea mișcării pro-democrație în Piața Tiananmen

Problema este că după fiecare transfer scenic, personajele acestui teatru absurd s-au înveșmântat mereu în alte haine. Societatea chineză, chiar și după patruzeci de ani de guvernare comunistă, rămăsese lipită de propriile-i docuri mentale. Mao, dincolo de toată fațada sa, a știut asta cu mult mai bine decât comuniștii indieni sau americani. Întrebat de Richard Nixon în 1972 dacă a schimbat lumea, ochii i-au strălucit a amuzament: „Am reușit să schimb câte ceva în vecinătatea Beijingului”. Este rezumatul perfect pentru tot ceea ce-a izbutit să obțină comunismul ca sistem, filosofie și dinamică socială deopotrivă, atât în Vest, cât și în Est.

Unii din apostolii azi defunctei religii s-au intitulat la un moment dat filosofi politici, intelectuali care dictează ei ritmul schimbării politice și sociale. Este adevărat: ca legatari ai tradițiilor logice hegeliene și soli ai viziunii istoriciste și pasiunii lui Marx și Engels, ei au aprins idealismul tinerilor, le-au evocat năzuințele și i-au îmboldit la acțiune pentru a pregăti lumea mai bună de mâine pe ruinele haosului existent.

Alții s-au intitulat lideri, schimbând brusc direcția pe la jumătatea drumului. Lumea pe care o știau cu toții a devenit dintr-o dată de nerecunoscut, camarazii cu care participaseră la manifestații și proteste stradale ori pe platforme ideologice comune au fost transformați în armate, vorbind limbi diferite, fredonând cântece nemaiauzite.

Fără să știi, tu, cetățean comunist, ești parașutat pe o insulă părăsită, având drept companie doar amintirile unui trecut veștejit. De aici și până la a deveni inflexibil cu propriile gânduri și percepții e cale scurtă. Ceea ce nu știi, în calitatea ta de cetățean comunist, nu există, iar ceea ce știi reprezintă singurul adevăr etern; în realitate, tu ești doar o așa-zisă Gestalt (o biată siluetă) și niciuna din calitățile tale nu poate contribui la progresul societății.

Cam așa se vor fi simțit inclusiv comuniștii din sânul democrațiilor, inclusiv comuniștii americani... ei au și fost, de altfel, o curiozitate și o ciudățenie în America, mai puțin atunci când a ieșit la rampă vreun Joseph McCarthy care să-i perpelească pe progresiști, stârnind instincte de masă venale, sau atunci când strategii Războiului Rece au dorit să atragă sprijin pentru complexul militar-industrial. La sfârșitul aventurii comunismului european (1989–1991), fostele cete pestrițe de comuniști ascunși pe Strada 32 sau în zona Chelsea a Manhattan-ului încă rumegau intens pe marginea ofilirii norocului comunismului global.

Unul din liderii lor, Gus Hall (1910–2000), cel care folosea o replică a telefonului de la care se spune că vorbise cândva Lenin, credea cu tărie că Mihail Gorbaciov „o luase razna cu ideile sale de perestroika și glasnost”. Pentru el, era de neconceput ca muncitorii sovietici să intre în grevă, să se răscoale împotriva unui stat dedicat lor. Tulburat de retragerea trupelor sovietice din Afganistan, Hall a continuat să susțină că ocupația fusese legitimă. În realitate, toți acești tovarăși occidentali resimțeau acut transformarea „liniei fierbinți” cu Kremlinul într-una rece. Un tip ca Hall nici măcar nu era conștient de faptul că ministrul de Externe Eduard Șevardnadze respinsese invazia și ocuparea Afganistanului ca lipsită de etică, o mare gafă istorică pe care Gorbaciov a și încercat s-o rectifice.

Nici măcar evenimentele din Germania de Est, Ungaria, Polonia sau Bulgaria nu i-au făcut pe acești ultimi mohicani ai comunismului mai înțelepți. Pentru ei, est-germanii subestimaseră puterea propagandei capitaliste. Această mică picătură de zărghiți într-un ocean de vreo 270 de milioane, cât va fi fost populația Statelor Unite la acea vreme, reprezenta chiar o comicărie. Simțeau din toată inima că est-europenii și sovieticii ar trebui să le ceară sfatul.

Denigrarea scripturilor a însemnat pentru ei negarea propriei existențe. Au rămas tradiționaliști și religioși în timp ce au respins deschis tradiția și religia. Dar oare n-au pretins chiar ei că prezentul și viitorul sunt pur și simplu o continuare a trecutului? Atunci când zeii mor, rămân fanaticii...

Vezi comentarii

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG