Linkuri accesibilitate

Câteva aspecte ale democrației totalitare


Substratul monismului intolerant (dus la extrem de Stalin) a fost refuzul gradualismului empiric și anatemizarea liberalismului drept factor de dezintegrare a „voinței generale”. Jacob Talmon avea astfel dreptate când scria că democrația totalitară se bazează pe „ipoteza unui adevăr unic și exclusiv în politică”. Este un mesianism politic întrucât „postulează o schemă predeterminată, armonioasă și perfectă a lucrurilor, în direcția căreia oamenii sunt atrași irezistibil, și la care vor ajunge în chip necesar. El recunoaște doar un plan al existenței, anume cel politic. Lărgește aria politicului până la a îmbrățișa întreaga existență umană”.

Aici aflăm și sâmburele profund al gândirii lui Lenin: pentru a depăși politicul, acesta trebuie mai întâi universalizat, inclusiv prin distrugerea societății civile. Problema este deci că pentru a obține această universalizare, toate formele de relații umane contingente, imprevizibile, spontane, noncontrolabile, trebuie să fie nimicite.

Eradicarea societății civile este numitorul comun al totalitarismelor secolului XX și, în această privință, bolșevismul a creat tiparul care avea să fie imitat de dictaturile fasciste. Evident, lucrurile se schimbă în momentul în care începe procesul de deradicalizare (ceea ce Ken Jowitt a numit tentația reformatoare de tip Sf. Toma de Aquino), deci odată cu ceea ce se poate numi dialectica deziluziei (sau a dezvrăjirii ideologice). Acesta este însă un subiect în sine, care merită o discuție aparte (am făcut-o eu însumi, până la un punct, în cartea mea, The Poverty of Utopia, 1988).

Leninismul a suprimat democrația în numele unei factice „democrații superioare”, a înlocuit pluralismul prin terorism statal și a creat condițiile apariției universului concentraționar, așadar ale fuziunii dintre colectivismul pseudo-egalitar și barbarie. A făcut dintr-o ideologie mitologic-utopică, deci dintr-un set de afirmații profetice lipsite de orice prealabilă verificare empirică, un program de acțiune a cărui imposibilitate era menită să ducă la o continuă agresiune împotriva realității.

Slavoj Zizek
Slavoj Zizek


Atunci când Žižek susține necesitatea repetării actului leninist din 1917, deci a unei sfidări a tot ceea ce tradiția social-democrată considera drept precondiții ale revoluției, el nu face decât să admită impasul logic și moral al stângii radicale: „Acesta este Leninul de la care avem încă de învățat. Grandoarea lui Lenin a fost că în aceste condiții catastrofice, el nu s-a temut să reușească—în contrast cu patosul observabil la Rosa Luxemburg și la Adorno, pentru care supremul act autentic este admiterea eșecului, care aduce astfel adevărul situației la lumină”. (vezi Slavoj Žižek, Introduction: Between the Two Revolutions, în Slavoj Žižek, ed., Revolution at the Gates: Selected Writings of Lenin from 1917, London, Verso, 2002, p. 6). Tocmai acest voluntarism obsesiv, pentru care compromisul este strict un mijloc, iar nu o cale spre consens și solidaritate, a dus la ceea ce Martin Malia a numit tragedia sovietică...

Nu neg că existau și alte posibilități decât cea stalinistă în proiectul leninist: la urma urmelor, testamentul lui Lenin („Scrisoarea către Congres” dictată la sfârșitul anului 1922, luptele fratricide din partidul bolșevic din anii 1923–1929, apoi fracturile politice culminând în „Marea Teroare”) dovedește acest lucru.

Rămâne însă valabil faptul că odată creat noul tip de partid, cu a sa respingere absolută a moralei tradiționale și pretenție de a simboliza Rațiunea în Istorie, drumul a fost deschis spre cataclismele ce aveau să urmeze. Și poate că nimeni nu a exprimat mai crud, mai cinic și mai tranșant ca Bertolt Brecht năruirea valorilor morale în universul comunist atunci când, într-un cerc de prieteni la New York, la sfârșitul anilor ’30, a spus, referitor la destinul foștilor camarazi ai lui Lenin din Biroul Politic bolșevic: „Cu cât sunt mai inocenți, cu atât merită mai mult să moară”.

XS
SM
MD
LG