Totalitarismul a fost un fenomen politic, social și cultural nou, care mai întâi a suspendat și apoi a abolit distincțiile tradiționale dintre bine și rău.
Concept imperfect, fără îndoială, totalitarismul nu a fost un semnificant redundant sau pur și simplu o unealtă propagandistică a Războiului Rece, așa cum au sugerat unii în anii din urmă. Cei care au dezvoltat conceptul de „totalitarism” în timpul perioadei interbelice știau ce realități înfricoșătoare desemna el: de la exilații menșevici la savanții emigrați din Italia fascistă și Germania nazistă, acești intelectuali știau că s-a produs ceva fără precedent și cât se poate de înspăimântător.
Conceptul de „totalitarism” a oferit chei interpretative importante și încă valide pentru înțelegerea amestecului unic de ideologie, organizare și teroare, în încercări fără precedent de a crea comunități perfect omogenizate prin metode genocidare.
Toate aceste experimente au inclus componente mistice cvasi-religioase, nemărturisite și totuși palpabile. În fapt, au fost religii politice cu propriile lor ritualuri, profeți, sfinți, zeloți, inchizitori, trădători, renegați, eretici, apostați și sfinte scripturi.
Povestea totalitară a început cu visul bolșevic al revoluției totale și a devenit un fenomen global în anii 1920 și 1930, odată cu ascensiunea la putere a mișcărilor de partid totalitare din Italia și Germania.
Spre exemplu, Garda de Fier românească a fost o mișcare totalitară care a combinat radicalismul politic și fanatismul religios. Prezența sa scurtă la putere (septembrie 1940–ianuarie 1941) a fost marcată de o încercare nebună de a duce la bun sfârșit, folosind violența criminală, ceea ce istoricul Eugen Weber numea cândva revoluția arhanghelească (Varieties of Fascism).
În vreme ce aceste dictaturi fasciste s-au prăbușit ca urmare a celui de-Al Doilea Război Mondial, comunismul sovietic a durat mai mult de șapte decenii și s-a sfârșit doar pe 11 decembrie 1991, în URSS. Catalizatorul acestui colaps final a fost mișcarea revoluționară liberală, anti-leninistă din 1989. În anumite încarnări modificate, este încă viu în China și alte câteva țări.
Pentru a o parafraza pe Hannah Arendt, în timpul dominației acestor mișcări totalitare, conștiința s-a prăbușit. Mai mult, „nebunia unor asemenea sisteme stă nu doar în prima lor premisă, ci în fiecare argumentare din care sunt construite” (Originile totalitarismului).
Comunismul a fost o doctrină radicală economică, morală, socială și culturală centrată pe împlinirea unor scopuri transformative radicale. Fascismul a apărut ca principal competitor al său, deși cele două împărtășeau o abordare colectivistă, antiliberală, anticapitalistă, visul neoromantic al comunității totale și năzuința către o existență complet purificată. Cu ale sale țeluri universaliste, promisiuni escatologice și ambiții totalizatoare, a fost adesea descris drept o religie politică sau seculară (la fel a fost și fascismul în încarnările lui italiană, germană și română).
Scopul ultim al comunismului a fost să creeze o nouă civilizație fondată pe un Om Nou. Doi factori au fost fundamentali pentru această doctrină: rolul privilegiat al partidului și transformarea revoluționară a naturii umane. Una din principalele distincții dintre radicalismul de extremă stânga și de extremă dreapta este accentul pe care l-a pus cel dintâi pe instituția partidului ca încarnare imanentă a absolutului, cunoaștere istorică transcendentă.
În cuvintele istoricului Walter Laqueur: „Experiența fascistă în Italia și Germania a demonstrat rolul crucial al Ducelui și al Führer-ului. Hitler și Mussolini și-au creat partidele în propria imagine și este perfect legitim să vorbim despre «mișcarea» Hitler și Mussolini pentru că partidele lor nu erau politice în sensul tradițional. ...Dar rolul lui Stalin în Uniunea Sovietică a fost inițial mai puțin decisiv. Puterea comunistă era deja ferm consacrată. Există toate motivele să credem că dacă Stalin ar fi fost împușcat sau ar fi murit de o boală sau n-ar fi existat vreodată, partidul tot ar fi rămas la putere în anii 1920 și 1930” (Stalin: The Glasnost Revelations).
Comunismul a promovat o nouă concepție asupra existenței umane (societate, economie, psihologie socială și individuală, artă). Potrivit acestei viziuni, crearea Omului Nou era scopul suprem al acțiunii politice. Ambiția comunismului a fost de a transcende moralitatea tradițională și, cu toate acestea, suferea de relativism moral. A atribuit partidului-stat propria sa moralitate, acordându-i doar lui dreptul de a defini sensul și scopul suprem al existenței umane.
Statul a devenit valoarea supremă și absolută în cadrul unei doctrine escatologice a revoluției. Prin intermediul cultului unității absolute pe calea salvării prin cunoașterea istoriei, comunismul a produs un proiect social și politic nou și total, centrat pe purificarea corpului comunităților care i-au căzut sub vraja ideologică. Proiectul său revoluționar a fost total și totalizator. Ca mit politic potent, comunismul a promis izbăvire universală, șansa de a atinge prosperitatea, libertatea și egalitatea. În fapt, de-a lungul secolului XX, această Weltanschauung sau viziune despre lume comunistă a reprezentat fundația experimentelor politice totalitare de inspirație ideologică, producând teribile costuri umane.
Cât despre fascism—și în special versiunea sa paroxistică, național-socialismul—, acesta a marșat pe lipsa de egalitate între grupuri definite biologic și pe o misiune predestinată a națiunilor ariene. În același timp, a proslăvit eroismul, tinerețea și bravura, și a disprețuit modernitatea burgheză la fel de mult pe cât au făcut-o și comuniștii. Plasarea fascismului la terminația din dreapta a spectrului politic maschează originile socialiste puternice ale acestor mișcări bazate pe resentimentul etnic.
