Impactul intelectual și emoțional exercitat de Originile totalitarismului (1951) asupra unei întregi generații de cititori ai anilor 1950 și 1960 a fost colosal. Apariția cărții satisfăcea, într-adevăr, o serie întreagă de nevoi (conștiente sau inconștiente, dar, în orice caz, urgente). La nivelul anului 1951, existaseră puține tentative serioase de a furniza instrumente teoretice, istorice și conceptuale utile explicării marilor cataclisme ale secolului XX. În acest context, monumentalul volum al Hannei Arendt apărea ca deloc convențional, atât prin metodă, cât și prin intenție. Era, la rigoare, o critică culturală sofisticată, animată de dorința de a înțelege și, în anumite feluri, de a depăși „povara timpurilor noastre” (The burden of our timefusese, de altfel, și titlul ediției britanice a Originilor).
Dwight MacDonald lăudase cartea drept cea mai mare realizare în domeniul gândirii sociale de la Marx încoace (vezi recenzia sa din 1951, în The New Leader), iar Mary McCarthy, prietena autoarei, mărturisea că citise cu multă pasiune Originile, „în cadă, conducând mașina, așteptând la coadă la băcănie” (vezi corespondența dintre cele două, apărută într-un volum editat și introdus de Carol Brightman la Harcourt Brace, în 1995). Originile au provocat astfel de reacții pentru că ofereau un sens/înțeles al secolului fără menajamente. Philip Rieff, cel care în anii ’50 fusese căsătorit cu Susan Sontag, spunea cândva că volumul Hannei Arendt era în sine „un mit util chiar timpului pe care îl analizează”.
Dar Arendt nu era interesată de consemnarea banală a istoriei. Așa cum scria regretata gânditoare politică americană Judith Shklar (1928-1992), „reprezentarea trecutului printr-o aranjare cronologică a tuturor dovezilor disponibile i se părea trivială. Nu avea niciun interes în a explica cum anume s-a produs ceva, pas cu pas” (vezi articolul ei din 1983, în Partisan Review, „Hannah Arendt as Pariah”). Mai degrabă, Arendt urmărise o formă de didacticism menit să prezinte evenimentele ca simple fenomene de suprafață ale unor curente și sensuri mai adânci, subterane.
Oricât de multă atracție ar fi generat Originile în rândurile marelui public, cartea a avut un impact puternic asupra cititorilor evrei. Capacitatea Hannei Arendt de a extrage experiența evreiască din decorurile parohiale clasice, de a o ridica deasupra unui cadru „ghetoizat” și de a o insera în măduva istoriei universale (sau, pentru ceea ce era practic sinonim, a istoriei europene și occidentale), a asigurat un fel de demnitate și importanță unei existențe care fusese periculos de aproape de extincție. Irving Howe mărturisea la un moment dat că membrii generației sale, după ce au citit cartea Hannei Arendt, „n-au mai putut ignora faptul că, binecuvântare sau blestem, evreitatea devenise o parte integrantă a vieții lor” (vezi Decline of the New, 1970)
Eichmann la Ierusalima apărut, desigur, abia în 1963, atunci când Arendt și-a radicalizat tezele principale și a vorbit inclusiv despre complicitatea tacită a unor lideri evrei la procesul de exterminare. Cei mai virulenți adversari ai gânditoarei germane au mers într-atât de departe încât au pretins că aceasta s-ar face ecoul viziunilor din Mein Kampf sau că centralitatea pe care o acordă evreului în cadrul statului ar repeta pur și simplu viziunea nazistă. Anumiți istorici și politologi israelieni și-au menținut această opinie până spre zilele noastre, alții și-au moderat critica. Însă oricare ar fi meritele sau lipsurile unei astfel de dezbateri, în primii ani, puțini au sesizat ironia (mai degrabă savuroasă) a faptului că „cearta” Hannei Arendt cu elitele și conducerea evreiască era expresia directă a sionismului ei Weimarian post-asimilaționist, dar și a unui punct de vedere anti-apologetic și total pe care îl regăsim la autoarea Originilor încă din 1929, pe când lucra la o carte despre scriitoarea germană de origine evreiască Rahel Varnhagen (1771-1833). Biografia acesteia avea să fie publicată abia în 1957.
Ani mai târziu, Kurt Blumenfeld (1884-1963), cel care fusese mentorul sionist al Hannei încă din perioada Weimar, își reformula astfel poziția, cu aluzie la criticile la adresa prietenei sale: „Relațiile autentice dintre evrei și non-evrei se vor consolida atunci când nici evreul nu va mai fi jenat să-și exprime opiniile față de alți evrei...” Cert este că energia intelectuală, talentul ei pentru asociații complet neașteptate și grandioase generalizări „comise” în moduri cât se poate de subversive și inovatoare, au făcut mereu din Hannah Arendt o gânditoare captivantă, aproape „șocantă”, dar capabilă de rare iluminări. Până și cei mai neînduplecați critici au admis acest lucru.
Comentariile ei despre structura asimilării și natura „psihologizată” a identității evreiești moderne, analiza super instructivă despre privarea generală a minorităților și implicațiile genocidare ale conceptului de „statelessness”, iscusita - și încă pertinenta - ei identificare a ființei umane cu statutul civic și politic, paginile aproape poetice asupra pluralității umane și puterii recuperative a natalității și a noilor începuturi, sunt tot atâtea argumente pentru o reparcurgere atentă a operei Hannei Arendt în contextul secolul nostru.