Linkuri accesibilitate

Calde mulțumiri virtuale


România trece de la starea de urgență la cea de alertă, dar încă nu-i este clar ce i se întâmplă.

E mai bine, e mai rău? Teoretic, dat fiind faptul că a trecut atâta vreme de când s-a pus lacătul pe țară, între starea de urgență și cea de alertă diferențele trebuie să fie sensibile și clare, deși ambele sunt, de fapt, doar o stare de provizorat decizional și de suspendare a drepturilor constituționale.

Dar, cum spunea o fostă președintă liberală pentru a justifica strădania politicienilor de a nu-i lăsa neguvernați trei zile pe alegători (e vorba despre cele trei zile dintre finalul de facto și de jure al stării de urgență, 15 mai, și aplicarea efectivă a legii stării de alertă, 18 mai), uneori legiuitorii trebuie să fie creativi, chiar dacă împotriva Constituției și bunului simț.

Lingviștii probabil că vor comenta înțelesurile celor două sintagme, analizând tensiunea semantică dintre cele două expresii și dacă nu cumva starea de alertă este mai urgentă decât cea de urgență. Nici explicațiile oficiale nu ne ajută prea mult, dat fiind că nimeni nu știe ce să mai aleagă din grohotișul legislativ care s-a răsturnat peste noi: Mai sunt valabile ordonanțele militare? Mai sunt valabile decretele prezidențiale? Dar legea referitoare la starea de alertă se aplică deja sau se așteaptă timpul legal pentru a da posibilitatea contestării ei la Curtea Constituțională? Dar Codul Penal? Deciziile Curții referitoare la limitarea drepturilor omului se mai aplică? Dar Constituția mai e valabilă? Sau politicienii mai artiști pot s-o trateze cu creativitate? E mai bine sau mai rău?

Cei care au celebrat la miezul nopții între 14 și 15 mai s-au trezit mahmuri. În timp ce sărbătoreau Marea liberare, Comitetul național pentru situații speciale muncea de zor să cârpească noua stare de vechea, așa cum convalescența cu toate slăbiciunile ei este de nedezlipit de boală, cu beteșugurile acesteia. Cum ar veni, puneau un petic nou la o haină veche... doar că peticul însuși miroase a vechi. Din titanica zbatere instituțională de a nu-i scăpa pe oameni din mână, a ieșit o hotărâre de guvern care îngrădește libertățile individuale și încalcă pe alocuri obraznic Constituția, dar pe care nu mai are nimeni vreme s-o conteste la Curtea Constituțională, chiar de-ar vrea, pentru că, de săptămâna viitoare, urmează să intre în vigoare legea „stării de alertă” (deja promulgată cu noaptea în cap de președinte), legea care ne face tranziția ușoară de la o cușcă la alta, nu cu mult diferită. Hotărârea Comitetului nu face decât să acopere finalul de săptămână în care românii, categorisiți de influencerii de internet drept „iresponsabili”, ar putea ieși după trei zile ca Lazăr din bârlog și ar putea face prăpăd. Cam puțin pentru un guvern atât de atent la gesturile președintelui care spusese de acum o lună, adică de când a prelungit starea de urgență, că aceasta va lua sfârșit pe 15 mai.

Așadar, oamenii cam știau de câteva zile la ce să se aștepte. Dar și pentru că primul felcer al țării, președintele Iohannis, a venit, cu câteva ore înainte de a bate miezul nopții de 14 mai, în fața opiniei publice virtuale, pentru a-și prezenta versiunea asupra bolii și tratamentului ei. Ne-a dat sfaturi, ne-a amenințat, ne-a bătut pe creștet, ne-a avertizat. Ne-a „alertat”, cum ne-a obișnuit cu precizie de ceas atomic de câtva timp încoace, parcă pentru a ne face să visăm nostalgici la vacanțele lui la schi. Și, tot ca de obicei, au răzbătut din discursul tulbure și amenințător câteva false memorii pe care președintele și politrucii liberali încearcă să le implanteze în conștiința publică: anume că s-au preocupat încă din februarie de controlul și limitarea pandemiei și că România a luat măsuri când nici măcar nu erau cazuri de infecție. Desigur, o altă știre oficială falsă prin omisiune: pe atunci nu se făceau teste pentru că nici nu se cumpăraseră (se râdea de Gabriela Firea și Cercel că vor să testeze 10 mii de bucureșteni: părea aberant, periculos și, evident, un act de corupție!). Pe atunci românii din diaspora (prim-ministrul Orban vorbește azi despre circa 1,3 milioane) veneau în țară fără a fi consultați de medic, „pe propria lor răspundere”, unii declarând trasee fictive pentru a nu intra în carantină. Discursul oficial de astăzi este că numărul mic de infectați (însă fără teste serioase, nu vom afla niciodată cam câte procente din populație este deja infectată!) s-ar datora intervenției rapide a guvernului Orban. Parcă ar vrea să uităm că, în februarie, „partidul lui” era concentrat să aplice diverse inginerii pentru a provoca alegeri anticipate. Istoria va păstra la capitolul personaje comice și insolite figura viitorului fost prim-ministru Câțu aruncat în gura lumii (și scos imediat) înainte ca demisionatul Orban să revină asupra deciziei. Cum am putea uita că pe Ludovic Orban azi îl vedem dar, de fapt, el nu e, pentru că a fost înlăturat de la guvern prin moțiune de cenzură? Simpla rememorare a acelor timpuri grele de cap ne fac astăzi să râdem copios și enervați. Erau zilele în care, pentru Klaus Iohannis covid-19 era o gripă banală.

Asimptomaticii nu strănută, nu gâfâie, nu au ochii lăcrimoși, sunt metamorfii perfecți

Acum ne spune, cum vorbea odinioară Ion Iliescu despre teroriștii din decembrie, că boala e perfidă, că oricine poate fi periculos. Mai ales asimptomaticii care, deși nu dau semne de boală, o pot disemina. Asimptomaticii „trag din orice poziție”. Așadar, nu trebuie să te încrezi în nimeni, trebuie să fii tot timpul cu garda ridicată, să fii „în alertă”. Asimptomaticii nu strănută, nu gâfâie, nu au ochii lăcrimoși, sunt metamorfii perfecți. Sunt periculoși pentru că ei supraviețuiesc în vreme ce tu „te trezești mort” după cum spunea inspirată, o demnitară liberală. De aceea, societatea trebuie să fie apărată. Chiar dacă, pe parcurs, pierde ceva libertăți individuale și colective. Nu spun toți influencerii care-l susțin pe președinte că cei care vor să iasă pe stradă, chiar și în condiții de relativă relaxare, sunt niște „inconștienți”? Că se va muri torențial? Că e un gest de eroism să stai pitit după transperante, să muncești la domiciliu sau, în cele mai multe cazuri, să stai și să eviți vizitele la rude sau prieteni (să le eviți? De fapt, sunt interzise). Să păstrezi igiena, distanța „socială”, masca pe figură. Să te izolezi în continuare, să nu participi și nici să nu organizezi mitinguri sau adunări. Te aduni pe Zoom și organizezi mitinguri pe Skype.

Însă discursul prezidențial, pe lângă tonul patronal și amenințător (NB: În intervențiile sale intens exersate, chiar dacă și-a îmbunătățit prestația scenică, președintele nu pregetă să-și arate tot mai des publicul cu degetul) a scos la iveală altă inginerie politică de care și Ion Iliescu, și Traian Băsescu s-au folosit intens: Klaus Iohannis s-a referit fără să clipească la relația dintre el și guvern spunând că „cele mai grele provocări pot fi depășite dacă Executivul, reprezentat de președinte și guvern”. Executivul = președinte + guvern... Cum ar putea fi altfel când președintele-spectator devine jucător? Ce mai contează „funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”, după cum descrie Constituția (art. 80, p. 2) relația președintelui cu restul lumii. Să fi fost un lapsus linguae? Sau doar un principiu de guvernare „de alertă” pe care-l insinuează premeditat în discursul public? Cert este că va fi destrămat starea de urgență multe căsnicii, însă a sudat și mai tare menajul à trois între președinte, guvern și partid. Și, tot ca și predecesorii săi, Klaus Iohannis consideră că statul e el, cu toate cele bune și rele, astfel că, dacă i se pare cumva că oamenii exagerează cu libertatea de după starea urgență, nu va ezita să declare din nou „stare de urgență.” Că doar are puteri executive în degetul cu care-i tot amenință!

Tonul autoritar al președintelui este, de fapt, tonul general al puterii din România ultimelor decenii. Acest discurs spus pe tonul „eu știu mai bine ce e bine pentru tine” (o fi mai bine sau mai rău?) este o radiație de fond a istoriei recente. Este un discurs care nu ține cont de idiosincraziile publicului pe care vrea să-l treacă strada forțat. Greu să convingi pe cineva cu tonul acesta imperativ. Oamenii, altminteri gregari și degrabă vărsătorii de bere și mititei nevinovați, inși care au stat în carapacea lor 60 de zile, uneori pierzându-și familia și serviciul și încercând să supraviețuiască din resurse improvizate, află acum că, după două luni de carceră s-ar putea întoarce tot acolo, la starea de comă. Ăsta da, program de guvernare. Era de presupus ca, în două luni de stare de urgență, guvernul să încerce nu doar să controleze situația, să limiteze dezastrele virusului și să investească în sistemul medical pentru ca numărul de vieți pierdute să fie cât mai mic, ci și să pregătească marea evadare către o lume ceva mai normală: să aibă un proiect economic și social clar și concis, planuri de investiții, să pompeze bani nu în publicitatea mascată din presă (40 de milioane de euro), ci în întreprinderile mici și mijlocii, cele pe care carantina le-a băgat în comă profundă. Dar lumea normală din starea de alertă pare la fel de bolnavă ca și lumea coronavirusului: măștile care erau în starea de urgență facultative, devin obligatorii (de parcă virusul ar fi mai nociv decât acum o lună), circulația între localități este strict controlată și supusă unor restricții pe care, după cum s-a văzut din declarațiile date de șefii Comitetului pentru situații de urgență, nici oficialii nu le știu prea bine. Nu se poate ieși din țară nicicum, decât pentru a pleca la muncă su după bunul plac al autorităților. Restaurantele, chiar și grădinile restaurant, rămân închise. Oamenii nu au voie să meargă în grupuri mai mari de trei. Se poate ieși la pescuit sau jogging, nu la manifestație sau petrecere. Câte și mai câte pe același ton.

Apelul la igienă nu este lipsit de sens. România are mari probleme: peste 27% din populația României are closetul în fundul curții, apa de la robinet este, mai mereu, la limita de jos a potabilității, spitalele colcăie de infecții nosocomiale (deși sunt un subiect tabu, în 2015 a ieșit la iveală că în cinci ani se înregistraseră peste 57 de mii de infecții în spitalele românești; sunt doar cele declarate și documentate). Bolile mâinilor murdare, strâns legate de infecțiile nosocomiale (hepatitele, în primul rând), sunt și ele mult peste media europeană. Așadar, sfatul de a ne spăla des și atent pe mâini este corect și... sănătos. De asemenea, îndemnul de a păstra distanța, deși pare imposibil într-o societate în care spațiul intim a fost naționalizat și colectivizat de multă vreme. În ceea ce privește măștile, părerile sunt împărțite: de la cercetători care susțin că sunt inevitabile și extrem de necesare, la cei care spun că sunt inutile, dacă nu dăunătoare, din pricina bacteriilor care se prăsesc în cutele lor. Iar termometrele care ar trebui folosite la intrare în diferite incinte sunt, cred unii, inutile, ba chiar dăunătoare (unii oameni au din naștere o temperatură mai mare de limita de 37,30C, așadar nu vor mai putea intra în viitorul apropiat în nicio incintă). Dincolo însă de controverse, este clar că România are probleme cu igiena de multă vreme. Este o problemă deopotrivă de educație, medicală și, în special, politică. Probabil că, dacă reprezentanții establishmentului ar abandona tonul suficient, patronal, arogant cu care ne vorbesc și s-ar aventura prin România vulcanilor noroioși și a drumurilor mlăștinoase, s-ar rătăci într-un univers paralel discursurilor lor festive.

România, zice-se, deține un loc fruntaș și la analfabetismul funcțional. Cum ar veni, mulți citesc și puțini pricep. Unii sunt așa poate din pricina carențelor educației. Poate nu au avut mentorii potriviți, mijloace materiale, stăteau pe partea nepotrivită a drumului istoric. Alții însă sunt astfel pentru că nu mai disting realitatea de narațiunile grupului din care fac parte. Bula lor virtuală nu mai are contact cu realitatea. Li se ridică statui pixelate. Își imaginează că funcția bate gradul de omenie și că oroarea e cam același lucru cu onoarea. Că li se cuvine (ceva, orice) pentru că sunt de partea care trebuie a tribunelor. Se firitisesc între ei. Se elogiază. Se bat cu petale de trandafiri. Cântă imnul propriei competențe și inevitabilități. Dacă se ciocnesc două bule are loc o explozie galactică. Cine nu e pe lista de prieteni imaginari este un dușman la fel de imaginar cu care poartă războaie de vorbe (evident, fără nicio semnificație practică, se consumă, cum spuneam, doar pixeli). Educația online nu face decât să accentueze conflictele generaționale și de civilizație. Ea legitimează autoizolarea care „e bună”, chiar dacă astfel copiii pierd, la vârsta la care acestea contează, relațiile de afecțiune și prietenie; pierd legătura cu realitatea.

Carantina coronavirusului nu a făcut decât să dea apă la moară resentimentelor față de realitate. Mulți vor să rămână prinși în universul lor de 20 inci, 1Tb memorie și conexiune rapidă, unde cele mai mari confruntări sunt jocurile de calculator. Același lucru și cu reprezentanții partidelor care nu mai au de multă vreme (de vor fi avut vreodată) de apărat principii și doctrine, ci doar integritatea și loialitatea membrilor, foamea și interesele de grup. Singurul fel de a lua legătura cu realitatea, cu oamenii adevărați „de pe stradă” este sondajul de opinie. De aceea, poate, aceștia trebuie luați de pe stradă și băgați în casă sau în rubricile statisticilor de partid. Realitatea devine o abstracțiune aritmetică pe care diverșii hermeneuți de partid încearcă s-o interpreteze. Stările de însingurare (de urgență, de alertă) care însoțesc pandemia nu fac decât să încurajeze analfabetismul funcțional al înalților demnitari, deplina și periculoasa lor neștiință în ceea ce privește treburile publice și principiile libertății. Nicicând nu iese mai dureros la iveală analfabetismul funcțional al statului decât atunci când trebuie să se ocupe de cetățenii care îl finanțează, care îl ființează. Căci toate valorile, proiectele, planurile, promisiunile politice sunt plătite cu criptomonedă, adică virtual. Tu, din casă, nu le poți mulțumi binefăcătorilor decât la fel: virtual. Cine spunea că realitatea este altceva decât un program de calculator? Iar dacă nu este, devine.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Vezi comentarii (1)

XS
SM
MD
LG