De 15 august, la mănăstirea Nicula în Cluj au campat mii de oameni să prindă un loc în față la târâșul cu care își omoară dracii. Iar cine se scoală de dimineață și străbate pe coate poteca din jurul bisericii ajunge primul la icoane deci, cumva, e mai aproape de mântuire și de mila lui Dumnezeu.
Românii se canonesc. Unii o fac zilnic, alții duminical și alții doar ocazional, pentru camerele video. Imaginea mogâldețelor care își doresc mântuirea cu o disperare uneori tragic-comică tulbură ecranele televizoarelor făcându-te să-ți pierzi încrederea în evoluție. Sunt canoneli irelevante, inutile, o metaforă a neputinței și slăbiciunii firii omenești, departe de eroismul cu care ar trebui să ne înzestreze iubirea pură și simplă. Ei simt o nevoie ireprimabilă să-și facă rău, însă un rău cumva inofensiv, trecător. Să supraviețuiască sacrificiului, să se bucure apoi de viață, până la următoarea canoneală. Undeva, în adâncul sufletului îi macină vinovății ascunse care ard ca deșeurile radioactive infiltrate în apele freatice ale societății și otrăvindu-le. Sau pur și simplu se căiesc pentru greșelile greșiților lor. Odată la câteva luni sapă cu coatele și genunchii autostrăzile circulare ale căinței. Se strâng cu zecile de mii, unii mânați de profunde sentimente religioase, alții doar îngrozitor de vinovați de culpe de ei știute sau disimulate, pe care le premiază cu moaște, binecuvântări și cu rația de sărmăluțe și mămăligă pregătită de oamenii bisericii.
Mulți par să considere acest efort o gimnastică profilactică suficientă pentru a netezi cutele moralității ceea ce, în cazul unei societăți care are atâtea de ispășit la locul de muncă (crimele comunismului și postcomunismului, de pildă), pare totuși prea puțin și prea comod. Și-ar putea investi energia, sufletul și timpul mai cu folos în această direcție, fie și donând cărți unei biblioteci școlare sau haine săracilor. Făcând voluntariat pe lângă un azil sau predând matematică, română sau o limbă străină copiilor sărmani. Poate că nu sunt toate poteci către raiul de apoi și de dincolo, dar duc sigur la cel de acum și de aici.
Desigur, referendumul pentru familie, radiografie mult expusă (a durat două zile) a bigotismului românesc, nu doar că a trasat cu oarecare precizie harta fanatismului, dar a și arătat că acesta e în involuție și că societatea nu devine neapărat mai puțin religioasă, ci poate mai tolerantă. Biserica ortodoxă (instituția) pierde tot mai mult teren și relevanță, statistic vorbind. Fie oamenii au învățat să spună nu, fie ceva e greșit în comunicarea înalților prelați cu credincioșii de rând. Deocamdată, BOR crede că principala problemă a credincioșiei o reprezintă sataniștii, tineretul debusolat care bate stadioanele și cluburile. A făcut în mod repetat această greșeală până i-a devenit fatală. Fisura s-a lărgit când cu tragedia de la Colectiv, expediată de unii prelați ca fiind o binemeritată pedeapsă pentru niște tineri care au refuzat mântuirea prin rugăciune. Nu și-au dat seama că, după această remarcă cinică, pentru unii The Day We Die a devenit rugăciune.
Cochetăriile politice ale Bisericii, înscrise de altfel într-o lungă tradiție instituțională, nu au făcut-o nici ele mai îndrăgită de tineret și nu numai. La alegerile europarlamentare, Biserica a ratat din nou ocazia de a tăcea: a adoptat o hotărâre în care, deși susținea că prelații, indiferent de calibru, nu au dezlegare la peștii politicii, încheia îndemnându-și oițele să voteze „acei candidaţi care fac dovada că pot apăra şi promova valorile creştine, în special familia tradiţională, viaţa şi demnitatea umană.” E un fel de a despărți apele între susținătorii și adversarii referendumului pentru familie. Oricum, rezultatul acestui sfat pastoral a fost neclar sau ignorat, dacă e să ne luăm după rezultatele acelui scrutin electoral. Unde e bobul acela de muștar când ai nevoie de o minune?
Chiar dacă tainele și miracolele nu mai sunt ce au fost, Viorica Dăncilă continuă să aibă încredere în Biserică, poate și pentru că guvernarea ei se bazează în mare măsură pe înmulțirea și împărțirea pâinilor de pe masa șefilor și a peștilor din bazinul electoral. Ea și-a început campania pentru prezidențiale cu un pelerinaj la mănăstirea Putna. Ocolea astfel festivitățile de Ziua Marinei, la Constanța, unde apropierea de Klaus Iohannis i-ar fi crescut cota de nepopularitate. Viorica Dăncilă a venit la Putna însoțită de o parte din cabinetul guvernamental, iar localnicii au întâmpinat-o ca pe vremuri, cu pâine și sare. Nu știm dacă s-au rostit și versuri patriotice, revoluționare. La Muzeul Mănăstirii Putna, prim-ministrul a asistat la o oră de istorie ținută de un călugăr și apoi, în curtea mănăstirii, la o slujbă religioasă în onoarea ei, pare-se, că doar în pixul ei stau alocațiile bugetare.
Poate că Viorica Dăncilă venise la mănăstire să se canonească pentru certurile repetate cu partenerul, că nu e pace în familia politică tradițională de la guvernare. Cu câteva zile înainte, Călin Popescu Tăriceanu a încercat să se facă util cu niște sfaturi pe care șefa PSD nu a vrut să le primească. Tăriceanu e îngrijorat, de fapt, că ajunge în zona de eroare a sondajelor de opinie și ar vrea să devină mai vizibil atârnat amenințător de gâtul guvernului. Dar gâtul guvernului e gros și Tăriceanu cam mic. Au început să se certe la televizor și radio, pe prima pagină a ziarelor și pe rețelele de socializare, să-și arunce peste metereze vorbe grele cam cum erau aruncați ciumații cu catapulta, să răspândească molima în cetățile asediate. Se apropie o mare remaniere și ALDE vrea să-și negocieze cu oricine, chiar și cu Victor Ponta, procentele altminteri insuficiente, doar-doar o mai trece de un hop electoral cu bine. Au schimbat amabilități la gura cortului: Tăriceanu spunea despre partenerii de guvernare că sunt impotenți iar Dăncilă, în calitate de parteneră șefă i-a transmis că poate se referă la miniștrii lui. Plutește încă praf de pușcă și atmosfera e toxică, adică mediul obișnuit al scenei politice. Și tot praful se pare că se va alege din coaliția guvernamentală. E cert că Viorica Dăncilă nu-și mai împarte consilierii cu Tăriceanu. După rugăciunea de la Putna s-a dus la Suceava pentru a-și arăta la televizor curtenii făcând coadă să-i pupe mâna cam cum făcuse ea la mănăstire la pupat de moaște. Trăim într-un Univers bine ierarhizat. Cu Tăriceanu va lua legătura doar la partaj. Nici chiar cearta lor nu e originală, ci plagiază relația neamicală a celorlalți doi candidați la președinție (Barna-Iohannis) doar că aceștia din urmă chiar nu au mare lucru de împărțit. Unul nu are nimic și foamea îl ține alert, altul are tot și moțăie mai tot timpul.
BOR pare să fi obținut tot ce și-a propus din aceste mese tovărășești cu sărmăluțe și mămăligă: bani pentru biserici și, în primul rând, pentru Catedrala Mântuirii Neamului, imunitate în fața legii că, știm bine, se supun doar Judecății de Apoi (vezi cazul fostului episcop de Huși acuzat și exonerat de pedofilie sau al lui Teodosie Snagoveanu, achitat în dosarul cu fonduri europene), inviolabilitatea arhivelor fostei Securități și invizibilitate în fața fiscului. Puținele acte de filantropie și caritate făcute ici-colo de preoți din România profundă (cămine și orfelinate, acțiuni umanitare de ajutorare a bătrânilor, cantine ale săracilor) tind să fie ignorate, marginalizate, ocultate și mereu eclipsate de nepăsarea, zgârcenia și lipsa de empatie a înaltelor frunți bisericești. Când au făcut un gest de filantropie a părut mereu că e prea puțin și prea târziu.
De ani de zile din praful și pulberea societății românești încearcă să se nască un spital de oncologie pentru copii. Este o inițiativă privată care urmărește să le dăruiască o șansă acestor copii ale căror piepturi și guri sunt prea mici pentru a-și striga disperarea față de guvernările succesive care i-au condamnat la moarte și uitare. Copiii bolnavi de cancer nu votează și au tot mai puține speranțe să ajungă s-o facă. În felul acesta nu intră în bazinul electoral și nu sunt considerați importanți. Cinismului guvernamental și politic i s-a adăugat nepăsarea cu ștrasuri și paiete a prelaților bisericii pentru care medicina alopată nu are vreo valoare față de forța vindecătoare a rugăciunii. Dacă trebuie, pariază pe postul și rugăciunea enoriașilor.
Trupa Metallica, a patra oară în România, a ridicat în picioare, ca să nu spun în aer, cei peste 50 de mii de spectatori de pe Arena Națională. A fost un concert de aproape trei ore cu o audiență în delir, care a luat în mod repetat lumină de la milioanele de wați, decibeli și volți emanate de pe estrada centrală. Trupa a primit discul de platină românesc pentru albumul Hardwired... to Self-Destruct și s-a pozat cu un cec de 250 de mii de dolari și cu Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu, cele care dau trup și suflet fundației Dăruiește viața. Fundația construiește un spital de oncologie și radiologie pediatrică, iar banii sunt destinați acestuia. Sau ce rămâne după plata impozitelor. Statul mai mult a luat. A și dat niște legi și ordonanțe care îi pun la canoane birocratice diavolești pe cei care au inițiative private de acest gen. Să-ți fie imposibil să fii generos pe cont propriu. Generozitatea să fie naționalizată și distribuită pe bon de organele statului. Eventual de Biserică.
Metallica e pe lunga listă neagră de afurisenii a Bisericii care o consideră legiune din armata satanică trimisă să fure sufletele copiilor, să le ducă în iad. Cum drumul către iad e pavat cu bune intenții, cecul dat pentru spital pare să fie una dintre ele. Să fie primiți, că banii nu miros. Nici a pucioasă și nici a tămâie. Nu ne așteptăm ca Biserica să laude generozitatea, mai ales că nu e pentru clopotele ei. Dar așteptăm cu interes donațiile ei și ale adepților familiei tradiționale pentru cea mai mare și modernă maternitate din țară, ca să contrabalanseze cancerul cu nașterea și speranța la viață. Căci mersul în coate nu le rezolvă pe toate.
