Linkuri accesibilitate

Caracterul aprig al vieții: O istorie pandemică


Marius Stan blog image

Umanitatea poate sta liniștită: niciun dezastru, oricât de teribil, nu este lipsit de un izbăvitor conținut social. Cel puțin asta ar vrea să credem broșurile de „supermarket” sau oricare alte sloganuri de tipul „În Evul Mediu, Moartea Neagră a ras de fața pământului 55 de milioane de europeni, însă catastrofa a schimbat lumea pentru totdeauna și a dus la Renaștere”.

Încă de la Tucidide, cronicarii au încercat să înțeleagă de ce în post-șocul molimei crește nivelul violenței, distrugând culturi seculare, răspândind pesimism și religiozități transcendente. Tocmai această modificare a stării de spirit poate arunca o nouă lumină asupra Renașterii, cu accentul ei pe „faimă și glorie”, care trebuie că s-a cristalizat și ca urmare a celei mai mari mortalități cunoscute până atunci în Occident. Însă cineva trebuie să se cutremure contemplând la moartea a peste 50 de milioane de oameni ca rețetă pentru reînnoirea socială.

Este adevărat și că interesul oamenilor pentru variile dezastre se schimbă odată cu timpul. Nu mai împărtășim astăzi fixația lui Voltaire pentru înțelesurile cutremurului de la Lisabona (1755) și nici mortalitatea imensă a gripei epidemice din 1918 nu le mai dă ghes scriitorilor să contemple lucrurile de pe urmă. Doar interesul pentru Ciuma Neagră pare aproape etern, iar subiectul beneficiază, probabil, de cea mai largă bibliografie dintre toate epidemiile cunoscute în istorie.

Una din expresiile memorabile ale lui Johan Huizinga din Amurgul evului mediu este chiar titlul primului său capitol: „Caracterul aprig al vieții”. Era doar o încercare de a rezuma psihologia colectivă a Burgundiei și nordului Franței după molimă, care abia dacă menționa ciuma, însă alții, urmând indiciile lui Huizinga, au arătat că societatea devenise mai violentă tocmai din cauza epidemiei, că mortalitatea în masă ieftinise viața și favorizase astfel războiul, crima, revolta populară, valurile de autoflagelați și chiar persecuțiile împotriva evreilor.

În Florența, Genova, Veneția și mare parte din nordul Italiei, cheltuielile de război au crescut exponențial după Moartea (Ciuma) Neagră din 1348, așa cum o arată datoria consemnată istoric a statelor. În Siena, aceste presiuni fiscale au dus în 1355 la răsturnarea unuia din cele mai durabile regimuri politice din istoria orașelor-state italiene—Consiliul celor Nouă—, care fusese instituit încă de la 1287. După ce Moartea Neagră i-a ucis mai mult de trei sferturi din populație și i-a avariat economia, Siena a fost cuprinsă de neliniște socială, conflicte și o rapidă succesiune de guverne (într-un singur an, 1368, răscoalele au răsturnat trei regimuri).

Moartea Neagră a dat și o nouă notă de intensitate istoriei persecuțiilor împotriva evreilor. Epidemia de ciumă din Cracovia și împrejurimi de la 1360 a fost pusă pe seama acestora, iar cei mai mulți au fost arși de vii. Chiar și așa, în pofida unor episoade izolate, până la mijlocul secolului al XV-lea, evreii au participat alături de creștini la eforturile de împiedicare a răspândirii ciumei. Schimbările produse de valurile succesive de molimă au variat de la scepticismul legat de remedii, leacuri și măsuri preventive, la noi soluții imaginate de doctori și clerici.

În timp, cronicarii altor ciume au învățat să nu se mai uite la stele, șerpi, broaște și chiar la Dumnezeu, și au încercat să înțeleagă originile și transmisia bolii. Pe undeva pe aici, prin acest peisaj medieval, plin de încercări și erori, s-a infiltrat și ideea de imunitate, atunci când au constatat pentru prima oară cum ciuma lovea și mai viguros în regiunile care nu cunoscuseră episoade contagioase anterioare. Rămâne să ne întrebăm cum putem explica această schimbare de mentalitate și dacă nu cumva ea a depins, în bună măsură, și de natura flagelului...

Mai târziu, în secolul XX, istoricii și oamenii de știință au presupus că a treia epidemie de ciumă care a lovit Hong Kong-ul în 1894 și s-a răspândit peste oceane era de același fel cu boala care înjumătățise populația Europei la mijlocul secolului al XIV-lea. Presupunerea lor se baza pe o așa-zisă similaritate a semnelor și simptomelor între pandemiile medievală și cea modernă. Să credem și-n semne, ar fi morala acestei povești. Giovanni Boccaccio ne-a lăsat fără urmă de îndoială faptul că Florența fusese devastată de Yersinia pestis la 1348 și nu ar trebui să tratăm descrierile poetice ale pustulelor ca invenții menite doar să sporească imaginea dezgustătoare a ciumei.

Pasajul din Decameron care descrie flagelul este faimos pe bună dreptate și, deși originile sale retorice dictează un fel de precauție, rămâne de o importanță crucială pentru înțelegerea atitudinii lui Boccaccio în privința morții. În plus, pasajul se ocupă aproape exclusiv de manifestările externe ale morții și ultimele ritualuri, în vreme ce starea spirituală și emoțională a muribundului sau regretele sfâșietoare ale supraviețuitorilor sunt ignorate în tăcere. Accentul pe aspectele publice ale morții nu este însă vreo reacție bruscă sau temporară față de grotescul spectacol al ciumei, ci, mai degrabă, manifestarea unei atitudini de lungă durată, ale cărei ultime urme abia ce au dispărut.

Moartea pentru omul secolului XIV era o ocazie socială supremă, un ritual în care muribundul juca un rol central conștient, își exprima ultimele dorințe și gânduri în compania familiei, a preotului și chiar a unor străini. Este și motivul pentru care agonia solitară a victimelor ciumei a devenit pentru Boccaccio o abatere dureroasă de la normă...

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG