Linkuri accesibilitate

„Cartea foametei”, la a treia ediție. „Este o traumă colectivă, care se tratează foarte greu” (Larisa Turea)


„Au măturat până și pleava…”
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:12:52 0:00

„Au măturat până și pleava…” un documentar despre foametea din 1946-1947, din seria „Pur și Simplu”

La Chișinău are loc lansarea celei de a treia ediții a volumului „Cartea Foametei”, de Larisa Turea, scriitoare și critic de artă. Cartea prezintă fotografii, documente și mărturii culese de Larisa Turea de la supraviețuitorii foametei din anii 1946-1947. Ce noutăți aduce ediția curentă, cum s-a lucrat la această carte și ce impact pe termen lung a avut înfometarea populației din Moldova sovietică?

Inverviul matinal cu scriitoarea Larisa Turea „Cartea Foametei”, ediția a treia.
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:11:11 0:00
Link direct

Larisa Turea: „Am recurs la foarte mult material nou, pentru că atunci a fost o ediție mai minimalizată, deoarece materialele de arhivă încă nu puteau fi publicate așa cum am fi dorit. Am publicat în ediția a doua, care a apărut în 2008 la București, materiale de arhivă din fondurile Arhivei noastre de Stat, iar acum am publicat și mai multe monologuri, sunt peste 70 la număr. În plus, am fost din nou la arhivă și am găsit alte dosare care ne privesc și se referă la Cartea foametei. În special, în acest volum am adus materiale și despre regiunea autonomă Găgăuzia, care a suferit enorm. Am în acest volum o mărturie foarte interesantă din Avdarma, unde există și un memorial dedicat foametei și tifosului și în paralel cu această mărturie am găsit o scrisoare a unui ministru de atunci, un ministru care mergea în campania electorală, pentru că în februarie 1946 au fost alegeri. Și el descrie lucrurile care se întâmplau atunci – despre cadavrele care zăceau pe drumuri, despre oamenii care se agățau de cei care veneau de la centru cu speranța că le vor ajuta.”

Europa Liberă: Sunt mărturii ale supraviețuitorilor care au trecut prin înfometarea populației din Moldova sovietică între anii 1946-1947...

Larisa Turea
Larisa Turea

Larisa Turea: „Dar și în 1948 se mai întâmplau cazuri dese de deces din cauza bolilor care erau aduse de foamete, din cauza distrofiei, pentru că nu-și mai reveneau oamenii după această cruntă încercare.”

Europa Liberă: Mizați cel mai mult pe mărturiile, poveștile adevărate ale celor care au trecut prin experiența înfometării sau cum se prezintă cartea publicului?

Larisa Turea: „Cartea este alcătuită din trei compartimente, de fapt. În primul compartiment sunt inserate aceste mărturii ale supraviețuitorilor. De la prima ediție și până acum, ele au sporit și foarte mulți din cei care mi-au vorbit la prima ediție nu mai sunt în viață, mai mult de jumătate dintre ei au plecat dincolo. În partea a doua sunt documente de arhivă originale, majoritatea le dau și în xerocopie, în mare parte sunt în limba rusă, fiindcă toată corespondența era în limba rusă, chiar existau prin sate și traducători, în arhivă se păstrează mai multe traduceri în rusește, chiar și atunci când cei care vorbeau erau români. Și mai este un compartiment cu fotografii, imagini din Arhiva de Stat.

A fost o muncă destul de complicată...

A fost o muncă destul de complicată și am avut și un set de întrebări pe care le puneam oamenilor cu care mă întâlneam, ca să știu ce se mânca atunci, cum procedau, câți ani aveau oamenii care îmi vorbesc acum, care era originea lor socială, cum erau pedepsiți cei care încercau să ascundă hrana care le-ar fi fost de folos ca să-și poată păstra copiii în viață, pentru că sunt sate, în special în zona de sud, în care au murit peste 80 la sută din populație, inclusiv în satul Caplani, unde am fost cu o echipă de filmare de la TVR București. Acolo a fost cumplit, mai sunt și astăzi gropile comune, dar puțini oameni mai știu că acolo au fost înmormântați oameni maturi și copii laolaltă...”

I s-a spus „Soljeniţîn al Basarabiei”
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:12:42 0:00

Europa Liberă: Mulți ani despre acea perioadă nu s-a discutat, nu s-au cunoscut motivele reale. Credeți că acum se spune și se știe mai multe?

Larisa Turea: „Se știe, dar nu îndeajuns, pentru că ziceam undeva că noi suntem ca urmașii supraviețuitorilor de pe Titanic, care a cincea generație încă se mai tem de apă, până astăzi lucrul acesta este oarecum ocultat. Îmi spunea cineva că nu vor să recunoască cei care au trecut prin asta, pentru că asta ar fi ca și cum ai fi suportat o boală rușinoasă. Este o temă foarte gravă, este o traumă colectivă, care se tratează foarte greu, pentru că foametea înseamnă și umilință, iar umilința este unul din sentimentele cele mai necruțătoare, nimeni din umilință nu învață nimic. Este un sentiment care te topește din interior.”

Europa Liberă: Totuși, unii oameni peste ani au acceptat să vă mărturisească trăirile și să-și spună povestea.

De cele mai multe ori acești oameni izbucneau în plâns...

Larisa Turea: „Da, dar să știți că de cele mai multe ori acești oameni izbucneau în plâns, pentru că fără să vreau le-am trezit niște sentimente, niște emoții și au retrăit acele timpuri, le venea foarte greu.”

Europa Liberă: De frică s-au debarasat peste ani?

Larisa Turea: „Da, chiar cei care erau copii, și majoritatea erau copii atunci, după prima ediție m-au căutat câțiva oameni care voiau să-mi povestească ce s-a întâmplat în cazul lor și să știți că de cele mai multe ori intelectualii suportau cu greu aceste povestiri, mai ușor vorbeau oamenii simpli de la țară. Am întâlnit oameni extraordinari, am întâlnit o fostă învățătoare, Vera Stratulat, de la Orhei, care a ridicat și un monument în memoria celor trei copii care au căzut victime în timpul foametei. Și ceea ce m-a uluit în aceste investigații ale mele a fost faptul că totuși oamenii rămâneau oameni, chiar în pofida acestor grele încercări. Sunt foarte multe cazuri care merită, cred eu, să se revină la ele, să devină bază pentru un scenariu de film, pentru un spectacol.”

Europa Liberă: Știu că în baza cărții au fost montate două spectacole la Teatrul Național Radiofonic din București...

Larisa Turea: „Da, și un spectacol la Iași, Seceta roșie.”

Europa Liberă: Și-au propus cumva regizorii să facă punți de legătură cu actualitatea sau nu neapărat?

Larisa Turea: „Ele există aceste punți cu realitatea, cu actualitatea de astăzi și la Iași sala era înmărmurită. Petru Hadârcă este cel care s-a apropiat de acest subiect atât de complicat și atât de dureros. Nu este simplu să traduci în limbaj scenic o asemenea tragedie, dar sper că se va reveni la această temă.”

Europa Liberă: În general, cum au schimbat acele experiențe cumplite prin care au trecut oamenii felul lor de a vedea lucrurile pe care l-au transmis, probabil, și copiilor, și nepoților?

Noi cu Valeriu, cu regretatul meu soț, adunam mărturii, dar pe furiș...

Larisa Turea: „Oamenii nu uită, dar au iertat aceste întâmplări. Sunt foarte binevoitori, foarte atenți, nu sunt atât de tranșanți cum se întâmplă astăzi. Fără îndoială că s-au produs schimbări de mentalitate, pentru că le-a fost inoculată frica. Chiar și mult mai târziu oamenii se temeau să vorbească despre acest fenomen, lucrul acesta era ascuns, pentru că până la perestroika lui Gorbaciov acest subiect era tabu. Noi cu Valeriu, cu regretatul meu soț, adunam mărturii, dar pe furiș. Și atunci, prin anii ‘80, când am început a lucra la carte nu gândeam că va fi vreodată publicată. Și a avut un destin destul de trist prima ediție, fiindcă am scris-o cu caractere chirilice, mai am apoi am transliterat-o, după care mergeam din editură în editură, și nu se încumeta nimeni s-o ia pentru tipar. Deci a fost cumplit și această frică ne ține încă în loc. Și acum există o frică ce-i face pe oameni să creadă mai ușor în povești cu zmei, în neadevăruri decât în adevăr, este foarte puțin activism în societatea noastră, rar cine își asumă curajul de a spune niște lucruri. Cred eu că și lucrul acesta poate fi demonstrat prin schimbări de mentalitate foarte crunte, ca și un om care a suferit un șoc traumatic, aceste urmări posttraumatice sunt destul de greu de tratat.”

Europa Liberă: Înfometarea populației a fost negată de guvernarea stalinistă...

Larisa Turea: „Dar nu numai de staliniști, și mai târziu a fost negată.”

Europa Liberă: Și fenomenul acesta de negare care a fost specific autorităților din diferite perioade, credeți că a dispărut între timp sau a căpătat alte valențe la fel de periculoase?

Larisa Turea: „Eu cred că deja lucrurile au început să se miște. Chiar atunci când a apărut ediția a doua, acea care a apărut la Curtea Veche, la București, nu exista nicio teză de doctorat la tema aceasta printre istorici, dar acum au început să se intereseze oamenii și cât mai există arhiva... Cartea asta îmi pare mie că este valoroasă și prin faptul că sunt mărturiile unor oameni vii, pentru că dacă documentele de arhivă vor mai putea fi consultate, deși unele dispar și din arhive, oamenii vii dispar și ei. Sunt foarte prețioase aceste mărturii și de asta am și ales să păstrez numele oamenilor care mi-au vorbit și să fac aceste monologuri, pentru ca fiecare să-și spună păsul așa cum crede el. Cândva Spiridon Vangheli spunea că această carte i se părea lui ca un cor antic, un cor care povestea ca în Antichitate o istorie care altfel ar fi fost dată uitării. Și mai spunea cineva că, dacă nu ar fi existat Homer, războiul troian ar fi rămas în uitare, ca și multe alte războaie. Acesta este un război al statului cu propriul popor pe care sperăm să nu-l dăm uitării.”

Previous Next

Previous Next

XS
SM
MD
LG