Linkuri accesibilitate

„Dacă nu-ți ierți dușmanul – n-ai să fii iertat, așa credincioasă este lumea deportată” (VIDEO/FOTO)


Moldova, Oameni și locuri, Mingir, iunie 2020

Astăzi vom vorbi despre deportări.

Istoricii au scris cum s-a înfăptuit operațiunea de deportare. Listele au fost pregătite cu câteva săptămâni înainte, familia care urma a fi deportată era trezită noaptea, câteva persoane în uniformă militară și alții în civil pătrundeau în casă, verificau pașapoartele și dacă numele era găsit în lista făcută de Consiliul local în ajun și aprobată la centru, urma un anunț scurt: „În numele conducerii supreme, sunteți deportați în locurile îndepărtate din Nord, în Siberia”. Se acordau 40 de minute pentru facerea bagajelor, care nu trebuiau să depășească 40 de kilograme de fiecare familie. Urma îmbarcarea în mașini și transportarea până la cea mai apropiată gară feroviară, de unde se făcea repartizarea conform locului de destinație stabilit din timp de NKVD. Despre suferințele deportaților vorbim la acest sfârșit de săptămână.

Dacă nu-ți ierți dușmanul – n-ai să fii iertat, așa credincioasă este lumea deportată
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:37:45 0:00
Link direct

* * *

Lumea era urcată în vagoane marfare de vite, unul peste altul: bătrân, tânăr, bolnav, copil... Sunt amintirile pe care le-am adunat în comuna Mingir din raionul Hâncești de la cei care au fost deportați. Ore în șir am discutat cu sătenii care au fost parte a celui mai mare val de deportări din 1949, când zeci de mii de moldoveni au fost exilați în Siberia. Pe atunci, Dumitru Sava avea doar 14 ani.

Dumitru Sava: „Noi am fost deportați în anul 1949. Ne-au socotit familie înstărită și s-a hotărât să fim deportați.”

Europa Liberă: Ce avea familia, dacă era considerată una bogată?

Dumitru Sava: „Undeva peste 30 de hectare de pământ și agregatele care trebuie pentru prelucrarea pământului. A apărut în timpul nopții o mașină care ne-a încărcat pe noi și de prima dată ne-a adus la Chișinău, la Gara Ghidighici ne-au încărcat în vagoane marfare și timp de 18 sutci (zile și nopți) am ajuns în regiunea Tiumen, în raionul Iorga, satul Lesnaia Iorga. Acolo am lucrat opt ani de zile...”

Europa Liberă: Dar câți ani ați avut atunci când ați fost deportat?

Dumitru Sava: „Tocmai împlinisem 14 ani.”

Europa Liberă: Și vă amintiți bine acele timpuri?

Dumitru Sava: „Când a apărut mașina, tatăl meu nu era acasă. Aveam o soră cu doi ani mai mare, care învăța la Tighina/Bender și el a plecat cu o zi înainte la dânsa. Atunci ca să ajungă și să se întoarcă înapoi de la Bender îi trebuiau vreo 4-5 zile. Acasă era mama, eu și sora, la Gara Ghidighici am fost duși toți trei. Eu am avut ocazia și am fugit. Și când m-au anunțat că ei au plecat de acolo de unde au stat, mi-am zis că nu rămân, mă duc să-i ajung. Am mers la selsoviet și președintele selsovietului a ordonat cuiva să meargă să înhame caii și să mă transporte la Cărpineni. Acolo m-au dus la organele de securitate, în noaptea ceea am rămas în Cărpineni împreună cu o familie, erau doi copii ai unui gospodar din Cărpineni și cu bunicul lor. L-au preîntâmpinat să aibă grijă ca eu să nu fug. Și dimineață s-a hotărât ca să așteptăm încă o familie de la Mingir și ne-au dus la Ghidighici. Acolo m-au împins în vagonul în care era familia și de acolo am plecat cu ai mei și, după ce am mers 18 sutci, am ajuns în regiunea Tiumen...”

Europa Liberă: Tatăl a venit mai târziu?

Dumitru Sava: „Da, mai târziu. Despre tata o să spun mai pe urmă. Când am ajuns acolo pe loc, nu mi-au dat voie să lucrez, au zis că la 14 ani încă nu se poate. Și o săptămână nu mi-au dat voie...”

Europa Liberă: Adică erați încă minor?

Dumitru Sava: „Eram minor, dar voiam să mă angajez la lucru, fiindcă lucra numai mama și cu sora. La o săptămână a apărut ordin de la autorități că se poate să mă ia la lucru. Iată atunci m-am angajat la lucru și opt ani de zile am muncit în regiunea Tiumen. La început – la instalarea căii ferate, 40 de kilometri, iar după aceea – la tăiat pădure.”

Europa Liberă: Și cum a venit tata?

Dumitru Sava: „După trei luni-trei luni și jumătate a apărut taică-meu. O iarnă am trăit în mizerie, am hrănit ploșnițele care ne distrugeau sănătatea. Baraca în care trăiam era o rămășiță a unei uzine. Și iată acea iarnă am trăit-o în baraca ceea. A fost destul de greu, alimentarea era slabă, în ‘49 în regiunea Tiumeniului era lipsă de producte.”

Europa Liberă: Ce mâncați?

Dumitru Sava: „Eu am putut să cumpăr și să aduc niște cartofi de la vreo 7 kilometri și ne străduiam cât era posibil să cumpărăm pâine. Așa a început viața noastră în Siberia și a durat până la sfârșitul iernii. De-acum primăvara tata s-a hotărât să plece în altă localitate și acolo să ne facem casă. În satul acela în care am trăit noi locuiau 17 naționalități. În anul ‘50 noi ne-am ridicat casă și am trăit în casa ceea până părinții au primit învoirea să se întoarcă în Moldova.”

Moldova, Oameni și locuri, Mingir, iunie 2020
Moldova, Oameni și locuri, Mingir, iunie 2020

Europa Liberă: Vă amintiți și anul când a murit Stalin și ce se vorbea despre moartea lui?

Dumitru Sava: „Era radio care tot timpul ne înștiința despre toate evenimentele și pe data de 5 martie a anunțat că Stalin a murit. Era mare jale la oamenii din localitate, dar mie mi s-a făcut impresia că totuși eu sunt tânăr și mi se pare că o să vină și salvarea. Aveam o așa speranță și m-am dus la lucru vesel, după ce s-au trecut toate evenimentele...”

Europa Liberă: După cei opt ani petrecuți în Siberia, revenind acasă, ați trăit cu frică, sentimentul acesta de teamă v-a însoțit?

Dumitru Sava: „S-a format frică, mă preîntâmpinau că nu am dreptul ceea, nu am dreptul cealaltă. Am fost la secretarul de partid, el s-a dus la președintele colhozului și i-a spus că „nu-i locul lui Sava să lucreze la masterskaia (atelier) ca șef, o să iau măsuri ca el să fie deportat”. Președintele îi spune: „Nu-i cazul ca să te implici în lucrul ista, el își îndeplinește funcțiile...” Și am fost în forma asta încă de câteva ori preîntâmpinat, dar mă străduiam ca să-mi îndeplinesc misiunea mea de lucrător și să nu caut conflicte politice sau altceva. Și iaca așa a trecut vremea și am ajuns astăzi la 85 de ani.”

Europa Liberă: Care sunt lecțiile, învățămintele de pe urma acestor evenimente?

Dumitru Sava: „Eu am retrăit mai mult, pentru că nu m-am simțit vinovat. Eram un copil de 14 ani, în ‘49 am terminat șapte clase aici, în Moldova, am fost deportat ca dușman al poporului. Nu înțelegeam, pur și simplu, nu eram de acord cu lucrul acesta ca să fiu pedepsit și oamenii care au rămas aici, în Moldova, să mă socoată că eu am trădat statul. Nu-mi putem explica lucrul acesta, dar dacă s-a întâmplat așa, am fost nevoit să trăiesc acolo...”

Europa Liberă: Dar ați fost curios să vă vedeți dosarul?

Dumitru Sava: „Am fost curios. Dosarul mi l-a găsit un nepot de-al meu. A fost învinuit tatăl meu, pentru că el cândva, vreo șase ani, așa cum era timpul acela când aici erau românii, era o persoană care comunica cu oamenii din autorități. Și or fi socotit că trebuie să fi fost într-un partid oarecare, dar în perioada ‘41-‘44 tatăl meu a deschis magazin și magazinul a fost pricina...”

Europa Liberă: Deci sunteți culaci, erați familie de culaci?

Dumitru Sava: „Da, ne socoteau culaci și din cauza asta pe noi ne-au ridicat.”

Europa Liberă: Dar vă întrebam: care ar trebui să fie lecțiile, învățămintele pentru generațiile tinere? Cât de interesați vedeți tinerii de aceste file din istorie?

Dumitru Sava: „Acest moment care s-a petrecut cu noi a fost tragic peste măsură și de aceea aș vrea ca niciodată să nu se mai repete.”

***

Și Elena Pepelea din același sat, Mingir, spune că Stalin i-a furat copilăria. În Siberia și-a pierdut mama și a fost nevoită să aibă ea grijă de frați și de surori, povestește fidela ascultătoare a postului nostru de radio.

Elena Pepelea: „Ascult Europa Liberă și mă bucur de cuvintele care se vorbesc la Europa Liberă, dar pe Dodon aista n-aș vrea defel să-l ascult. Dar ce au fost numai deportări?... Eu țin minte și războiul.”

Europa Liberă: Dar deportările ce gust v-au lăsat?

Elena Pepelea: „Ei, ne-au lăsat un gust tare amar și greu. Mama a murit în Siberia, acolo în Rusia și noi am rămas fără mamă. Ca străinii, ca orfanii am fost, dar noi, frații, ne-am susținut unul pe altul, bogdaproste...”

Europa Liberă: Vă este clar de ce a trebuit să fie deportată familia Dvs.?

Elena Pepelea: „Nu!”

Europa Liberă: Era bogată, era înstărită, era avută?

Elena Pepelea: „Nu era bogată, aveam o casă acoperită cu stuh, cu bunelul în ogradă, că tata a fost singur la părinți și trăiam cu bunelul și bunica în ogradă. Îmi amintesc cum mă lua bunica la prășit la vie, cu desagii în spinare, și-mi era interesant. Aici copiii erau interesați de mici cu lucrul.”

Europa Liberă: Politica stalinistă ce scopuri urmărea atunci?

Elena Pepelea: „A fost tare greu, a fost o politică tare rea. Stalin a fost un ucigaș, a luat lumea nevinovată și a dus-o, ne-a luat pâinea. Pe foametea ceea oamenii ascundeau grâul prin cuptoare, lejănci, dar veneau de la primărie și, dacă găseau, luau totul. Am suferit foamete, trăgeam la râșniță, curățam bețe de răsărită și scoteam miezul acela din mijloc, îl uscam pe sobă și a doua zi dimineață dădeam la râșnița cu piatră, cum erau râșnițele, că nu erau motoare de-astea ca amu și bunica ne făcea turte. Mama creștea copiii, că erau mititei, dar bunica ne ajuta, ne făcea turte.”

Europa Liberă: Acolo, în Siberia, ce ați avut – portretul lui Stalin sau icoana?

Elena Pepelea: „Noi icoane am avut, în icoane am crezut, în Maica Domnului și în Domnul Iisus Hristos. Așa a fost bunelul Chițanu, tatăl mamei, a fost pălămar la biserică și toți aveam credință.”

Europa Liberă: S-a urmărit colectivizarea forțată, neapărat toată lumea să între în colhoz, să dea tot ce avea pe lângă casă în gospodăria colectivă?

Elena Pepelea: „Da, așa a fost. Tata nu putea să se dea în colhoz, fiindcă bunelul nu-i dădea voie. Trăiam într-o ogradă cu bunelul și bunelul îi zicea că: „Tu dai tot ce am muncit eu până acum”. Și nu aveau cine știe ce... Cum era atunci – plug, boroană și ce mai aveau acolo, dar bunelul i-a zis: „Du-te în colhoz, dar eu nu-ți dau nimic”. Și pentru că nu a vrut să dea nimic în colhoz, l-au trecut pe lista de culaci. Noi am scris la Moscova că nu-i vinovat tata, iaca ce a avut, cum a fost, dar...”

Europa Liberă: Cât de dureroasă e nedreptatea?

Elena Pepelea: „Îi dureroasă, eu când îmi amintesc plâng, mai ales când aud de deportări, prind a plânge... (Plânge.) Uite, îi drept să umble un copil de 10 ani gol și fără chiloți iarna? Ne înghețau genunchii, tare greu a mai fost... Acum când văd cum trăiesc copiii..., n-am avut viață copilărească, dar mulțumim lui Dumnezeu că am ajuns până în ziua de azi...”

Europa Liberă: Cine și ce v-a făcut rezistenți?

Elena Pepelea: „Tatăl Cel de Sus are grijă de toată lumea și de mine, păcătoasa... Bogdaproste!”

Europa Liberă: Cât de interesate sunt generațiile tinere să cunoască aceste pagini ale istoriei, pagini adevărate, pagini negre?

Elena Pepelea: „Sunt, sunt care înțeleg, dar sunt și care nu înțeleg. În ziua de azi nu-i cum era înainte – se ajuta om cu om, nu cu bani, dar acum, dacă ai o nevoie, trebuie să plătești, dar înainte se ajutau, se ajuta om cu om.”

Europa Liberă: Acum aveți legitimație că ați fost deportată. Statul vă ajută?

Elena Pepelea: „Da, ne dă 500 de lei, lunar ne dă ajutor. Ei, bogdaproste că sunt zile și mulțumim lui Dumnezeu...”

* * *

Mulți din cei deportați mărturisesc că doar credința în Dumnezeu i-a ajutat să treacă peste acea perioadă. Despre chinurile prin care a trecut în Siberia își amintește și Nicolae Bumbu, tot din Mingir, Hâncești.

Nicolae Bumbu: „Ne amintim cu jale și cu grozăvie de ceea ce s-a întâmplat pe atunci, cum au fost timpurile. Eu ce pot să spun?... Aveam un an, un an și o lună, eu îs din ’48, născut pe 16 mai, și în luna iunie ne-au deportat.”

Europa Liberă: De ce au trebuit să deporteze familia Dvs.?

Nicolae Bumbu: „Trebuiau să facă colectivizare și trebuiau să-i ridice pe oamenii cei mai muncitori, cred că, așa-i, după cum înțelegem noi că ne-au deportat. Tata a muncit la pământ și aveau pământuri în depărtare, de la Mingir încolo vreo 12 kilometri și se duceau cu vitele, stăteau pe deal și munceau pământurile, că, dacă veneau acasă trebuia să obosească vitele și stăteau pe deal și noaptea.”

Europa Liberă: Și tatăl Dvs. era considerat culac, om bogat?

Nicolae Bumbu: „Era considerat, cred că, prea mult munceau la pământ și socoteau că să arate multă pildă la aceilalți care nu erau dornici să muncească și nu prea munceau, n-aveau pământuri, poate umblau cu ziua, dar tatăl meu…”

Europa Liberă: Și unde a fost trimisă familia?

Nicolae Bumbu: „În regiunea Tiumen, în raionul Iorga, acolo în păduri ne-au lăsat în niște barăci. Era timp de vară și ne mâncau țânțarii, bunica a fost paralizată de-o mână și un picior, ședea numai pe o parte, au pus-o în mașină așa cum era paralizată și au dus-o și pe dânsa în Siberia.”

Europa Liberă: Câți împreună din familie ați fost trimiși?

Nicolae Bumbu: „Tata cu mama, cinci copii și doi bunei din partea mamei, doi bunei din partea lui tata și i-au dus pe toți 11 suflete acolo când ne-au deportat.”

Europa Liberă: Deci, 11 persoane?

Nicolae Bumbu: „Eram 11 când ne-au deportat, trei s-au născut în Siberia și acolo, în Siberia, la a patra naștere a decedat mama, la vârsta de 38 de ani.”

Europa Liberă: Și cum a fost viața acolo?

Moldoveanul unde se duce – tot muncește

Nicolae Bumbu: „A fost grea. Cât ne-au dus încolo în tren tot au fost probleme, față de copii, față de toți a fost bătaie de joc și jale mare. Acolo deodată ne-au pus într-o baracă mai multe familii. Toată vara ne-au mâncat țânțarii, iar iarna în regiunea ceea se aștepta tare geroasă. Tata s-a gândit cum o să ieșim noi din iarnă atâtea suflete în baraca ceea, aveam să înghețăm de frig și s-a apucat și a săpat în pământ un bordei. L-a făcut să fie mai călduț, l-a acoperit cu scânduri, cu pământ și am iernat în acel bordei 11 persoane. Ziua mai era cum era, nu era așa de strașnic, dar noaptea, bunica paralizată, când stingeau lampa, bunica era neagră că ploșnițele noaptea se așezau pe corpul ei. Ș-apoi ea mai striga: „Aprindeți lampa, că ia uite-le cum șed negre ploșnițele pe mine”. Se înmulțiseră ploșnițele în lemnul cela verde... Și iaca așa am iernat noi iarna aceea. Ș-apoi tata pe urmă s-a gândit, mai pe scurt, moldoveanul unde se duce – tot muncește, îi muncitor și s-o apucat și a tăiat lemn din locul acela de casă unde ne-au dat nouă și o clădit casă din lemn.”

Europa Liberă: Câți ani ați stat acolo?

Nicolae Bumbu: „Șapte ani, în ‘49 ne-au ridicat și până în ‘56. În ’53, după ce a murit tovarășul Stalin de-acum, mă rog, se auzea că o să ne sloboadă și tata nu știa, nu avea multă carte, dar se luau de vorbă cu rușii, se luau de vorbă acolo la lucru și spuneau că pe voi trebuie să vă elibereze, iată, au spus la o plenară acolo a Comitetului Central că să vă dea drumul acasă, că n-ați fost vinovați. Am venit întâi patru frați acasă, tata a rămas încă cu familia acolo mai departe, casa trebuia s-o dea cuiva, aveam vite, două vaci, munceau și acolo, tare mult munceau. Când am revenit aici, pe locul nostru unde era casa am găsit-o dărâmată, că ne-au confiscat-o și aici era brigada de câmp: căruță, vite, pluguri, mă rog, cum era brigadă pe atunci. Dezastru mare, mai pe scurt. V-am spus că noi, patru frați, am venit mai înainte și ne-am dus la selsoviet (sovietul sătesc), cum era atunci, și ne-am plâns că n-avem unde să trăim. Am mai trăit pe la mătuși, surori de-ale mamei, ne-am împărțit – care la o mătușă, care la altă mătușă și după o bucată de vreme au spus că se poate să ne sloboadă o căsoaie care era aici la drum, așa mai mică, unde ședeau grăjdarii, vasăzică, oamenii care aveau grijă de vite. Ș-apoi ne-au ajutat niște moși, ne-au ajutat și am făcut sobă în casa ceea…”

Europa Liberă: Cu frică ați trăit?

Nicolae Bumbu: „Clar că cu frică. De-amu după ce a venit tata aici, spunea că mai bine n-ar fi venit, că acolo se aranjase de bine-de rău, dar aici iar din nou trebuia să o ia de la opincă, de la plug și a remontat oleacă casă, ca să nu ne ploaie.”

Europa Liberă: Dar ați spus că ați trăit cu frică. De ce ați trăit cu frică? De cine vă era teamă?

Nicolae Bumbu: „Tata muncea, dar se temea să descleșteze gura să zică un cuvânt, de-o vorbă îi întrebau: „Da’ unde ați fost? Da’ ce?” Ei... Nu se mai jeluiau, că aveau o frică mare la inimă, că a mai zice acuși un cuvânt și iar din nou eram puși pe lista neagră. Și se temea să deschidă gura, unde-l puneau, acolo muncea.”

Europa Liberă: Până la urmă ați aflat aici în sat cine a fost cel care a pus semnătura ca familia Dvs. să fie deportată?

Nicolae Bumbu: „Pe atunci erau activiști de partid și chiar un cumătru de-al lui tata, care mă botezase pe mine în ‘48, că mi-i un nan de-al meu de botez, dar i-a spus lui tata: „Dacă n-ai să dai vițelul acesta...”, că de-acum dăduse totul în colhoz, dar mai avea un buhăieș, un vițel îl crescuse și i-a zis: „Măi cumătre, am să-l vând că trebuie îmbrăcați copiii, n-am cu ce”. Și acela zice: „Matale ai să te căiești dacă nu-l dai în colhoz”. – „Am dat tot, dar, iaca, copiii...”, că atunci nu primea leafă de nicăieri, tot trebuia să vinzi ceva ca să poți întreține familia. Și cine știe cum a fost acolo, că l-au pus pe lista neagră. Iaca, un nan de-al meu, cumătri încă erau, dl Ignat Viziru era atunci.”

Europa Liberă: I-ați iertat pe cei care v-au pus în lista deportaților?

Nicolae Bumbu: „Cum să nu-i iertăm?... Dacă nu-ți ierți dușmanul – n-ai să fii iertat, așa era lumea credincioasă, înțelegeau cum au fost timpurile și a muncit tot la dumnealui, în brigada lui a muncit, dar se temea să mai zică ceva, unde-l punea, acolo se ducea și muncea. Când ne duceam la prășit, toți se duceau cu rândurile înainte, dau cu sapa pe ici-acolo și au ajuns, n-au ajuns, dar noi prășeam acătării, că tata ne spunea: „Să nu rămână doi păpușoi alături, dați cu sapa așa, dați cu sapa așa”, cum erau învățați să lucreze la pământurile lor. Se temeau să zică ceva, se temeau!”

Europa Liberă: Dar au reușit să umilească oamenii aceștia care pe nedrept au fost trimiși acolo în gulag?

Nicolae Bumbu: „Dar nici nu-i socotea de cine știe ce oameni, așa trebuiau să fie – robi, să nu zică, să nu dea un cuvânt înapoi cum era, că era cu frica în sân tot timpul.”

Europa Liberă: Când ați putut să spuneți cu inima deschisă că, iată, pe nedreptul părinții mei, familia mea a fost deportată?

Nicolae Bumbu: „Am încercat poate să spunem, că…”

Europa Liberă: Cu jumătate de voce?

Nicolae Bumbu: „Am încercat să spunem, dar cui trebuia să ne plângem, că mulți spuneau că așa trebuia să fie, că dacă n-ar fi fost așa, n-aveau să fie formate colhozuri și avea să fie mai greu. Dar poate că nu avea să fie mai greu, oamenii erau împroprietăriți, cum au fost și în celelalte țări civilizație, împroprietărire, oameni gospodari, dar așa de-acum fiecare lucra ca la colhoz, care la haltură, știți? Și care era mai îndrăzneț, acela mergea înainte, dar care au fost umiliți, se temeau să răspundă, tăceam și munceam.”

Europa Liberă: Deseori vă podesc lacrimile atunci când vă amintiți despre acele timpuri?

Nicolae Bumbu: „Clar că, ne-am întors din Siberia – eram în clasa întâi și am venit cu note de eminent, asta a fost după Crăciun, iarna, m-am dus și m-am înscris la școală moldovenească de-acum aici în sat, să prelungesc clasa întâi mai departe. Și când m-am dus la școală cu geantă de aceea cum era înainte, din Siberia am venit, dar aici în sat mergeau toți cu traistele la șold și au început a râde de mine: „Rus, rus, paparus linge borta de harbuz”, așa mă porecleau. Ei m-au cunoscut pe geanta ceea, că geanta era așa și au auzit că eu am venit din Siberia… Ei, așa, ca băieții.”

Europa Liberă: De câte ori ați zis că să nu dea Domnul să se mai repete acele timpuri?

Un calvar mare noi am trăit, șapte ani de zile în Siberia, ger, foamete

Nicolae Bumbu: „Of, Doamne ferește! În toată ziua ne gândim să nu se întâmple, nimeni să nu mai tragă pe năpaste. A fost așa, ca să fie impuși, ca să bage frica în astălaltă populație, ca să se dea repede în colhoz, să nu mai ridice glasul. Da, un calvar mare noi am trăit, șapte ani de zile în Siberia, ger, foamete. Lui tata cu atâția copii i-a fost foarte greu. Când l-au deportat avea 35 de ani, șapte ani în Siberia, a murit mama, o rămas la 42 de ani văduv cu opt copii. La 43 de ani a venit din Siberia aici, iar din nou s-o căsătorit. Am avut mamă de-a doua.”

Europa Liberă: Credința a ajutat mult pentru rezistență?

Nicolae Bumbu: „Credința foarte mult a ajutat. Buneii se rugau, băteau mătănii, și nu numai buneii mei, toți bătrânii, toți care înțelegeau, poate că noi eram copii, dar se rugau la Dumnezeu să se schimbe timpurile și să ne dea drumul acasă, ca să se treacă, să moară pe pământurile plaiului unde s-au născut. Iaca așa a fost. Bătrânii s-o rugat la Dumnezeu și Dumnezeu și-o făcut milă și ne-o dat drumul și nouă.”

Europa Liberă: Și aici la Dvs., la Mingir, a fost ridicat un memorial?

Nicolae Bumbu: „144 de persoane au fost deportate în noaptea ceea.”

Europa Liberă: Acesta e un număr mare, ținând cont de populația satului?

Nicolae Bumbu: „Clar că e un număr mare! Să iei fiecare persoană, câtă jale și câtă scârbă, suferință a petrecut, clar că un dezastru mare a fost aici.”

* * *

Un complex memorial unic în Republica Moldova cu monumente dedicate victimelor foametei, deportărilor, dar și celor căzuți în cele două războaie mondiale a fost ridicat în satul Mingir, raionul Hâncești. Costurile au fost suportate în mare parte de către inițiatorul proiectului, Iacob Lupanciuc, cel care este și autorul unei monografii a acestei localități.

Europa Liberă: Ați răspuns la întrebarea: de ce a trebuit să existe aceste trei valuri de deportări?

Iacob Lupanciuc: „Desigur! Asta a fost o sperietoare. Atât! Altfel, oamenii nu voiau să se dea în colhoz, nu puteau să se lepede de averea privată. Asta a fost sperietoare încă a anilor 1944-1945, până prin ‘50-‘60, când s-a modificat averea privată în folosul statului. Atunci a fost sperietoarea.”

Europa Liberă: Dar cu timpul au devenit deportații persoane respectate la baștina lor?

Iacob Lupanciuc: „Da, cei care au fost gospodari până la deportare, s-au dus acolo, în Siberia, adică nu s-au dus, i-au dus cu de-a sila, i-au dat jos în pădure, într-un an, doi, trei de zile și-au făcut acolo căsuțe, chiar și gospodării și de-amu până la un timp, în 10 ani de viață siberiană, ei de-amu începeau să uite de Moldova și le era jale să mai lepede și averea ceea agonisită acolo.”

Europa Liberă: Ce ați găsit deosebit în arhivă, studiind dosarele acestea?

Iacob Lupanciuc: „N-am găsit nimic. Tocmai când am terminat monografia „Comuna Mingir. File de istorie”, de 500 de pagini, atunci m-am apucat de memorial și, ocazional, fiind în Chișinău în timp ce construiam memorialul, am trecut pe la arhivă, că eu și acum mai trec pe acolo, că volumul doi e gata-gata să-l dau la tipografie. Când mă uit, dintr-o mașină mare descarcă la arhivă, când acolo, dosarele celea pe care le-am căutat eu timp de 20 de ani și n-am găsit nimic, tocmai atunci au început să apară. De-amu cartea mea, primul volum era făcut și pentru mine era ceva mai cunoscut, ceva mai luminos și mi-am zis că atunci a trebuit să fie acele dosare, 20 de ani în urmă, când am început să scriu primul volum, atunci cred că ar fi fost mai bogată cartea.”

Europa Liberă: Dvs. n-ați fost deportat, dar ați avut această inițiativă să ridicați acest memorial aici, la Mingir. Și atunci când ați decis să ridicați acest memorial ați făcut o socoteală și ați văzut că bani se adună mulți. De unde bani?

Iacob Lupanciuc: „Se prevedea undeva în jur de un milion și jumătate, două milioane și m-am gândit că vom vedea noi cum vom aduna banii. Când a venit comisia de la Hâncești și a îndeplinit documentele și când au văzut cine finanțează, au muțit toți – primarul, Hânceștiul, Chișinăul, toate partidele și toți oamenii cei lacomi de hoție, nimeni absolut nicio copeică nu mi-au dat. Și, iată, am avut un tractor și cu plug, și cu remorcă, și cu toate grămadă și m-am folosit vreo câțiva ani cât am putut cu firma mea, pe urmă pământul l-am dat în arendă și m-am apucat de memorial. Și banii de pe tractor i-am pus pentru memorial, 10 mii de euro cât am luat, că tractorul nu era mare, de aista mai mic, și pe tot arsenalul ista tehnic am făcut 10 mii de euro, i le-am dat soției și nici eu nu știam unde-s. Dar i-am spus: „De acolo dacă dispare vreun cent, tu răspunzi”. Și tot ajutorul care ne venea de la copiii noștri din Franța, că-s toți acolo de 20 de ani, din când în când mai băgam mâna și la dânșii. Însă cu dânșii foarte bine m-am înțeles și am adunat banii și, în cele din urmă, cu ajutorul oamenilor de bună-credință, că nu s-a putut chiar eu să dau atâtea milioane, chiar dacă și copiii mei au dat, dar n-am avut așa mult de unde da.”

Europa Liberă: Și în total?

Iacob Lupanciuc: „În total, cu oamenii buni se poate de făcut foarte mult pe lumea asta, numai că noi suntem puțini de aceștia.”

Europa Liberă: Și cât a costat în total?

Iacob Lupanciuc: „La acele două milioane s-a mai adunat aproape un milion. Iaca, monumentul acesta, monumentul acela, fântâna memorialului, panoul cronologic...”

Europa Liberă: Sunteți împlinit că ați făcut această lucrare?

Iacob Lupanciuc: „Dar omul e lacom întotdeauna, el ar vrea să mai facă... Am făcut recent un monument al unui preot căzut în timpul operațiunii Iași-Chișinău în anul 1944, la 20 august. Și sub o cruce de stejar a stat 75 de ani preotul acela acolo și eu m-am gândit că acela a fost un eveniment și este o pagină de istorie a satului nostru. Și în locul acela – din Mingir și până la Prut – zeci de mii de oameni au murit: și sovietici, și nemți, și unguri, și italieni, dar nimeni dintre dânșii nu era vinovat cu nimic. Ei au căzut degeaba, neștiind pentru ce și neștiind că despre ei nu se va mai pomeni niciodată. Iată că am ridicat un monument chiar acolo, pe locul de luptă și mai am un proiect, dar la 82 de ani cred că lucrul acesta e aproape imposibil. Și mă uit la situația cu COVID-ul, cine știe... De specialitate am fost un om simplu de tot, pe care nu l-a interesat nimic altceva, decât istoria satului nostru și a țării noastre românești.”

* * *

Istoricul Anatol Țăranu consideră că drama celor deportați nu poate fi dată uitării și, oricât de mulți ani ar trece, este o rană sângerândă care rămâne în sufletele și în memoria celor care au suferit pe nedrept.

Istoricul Anatol Țăranu
Istoricul Anatol Țăranu

Anatol Țăranu: „În ceea ce privește deportările, istoricii și-au făcut datoria. Noi aproape că după nume îi cunoaștem pe toți care au fost deportați și istoricii au făcut un lucru enorm, pentru ca această pagină a istoriei în spațiul nostru să nu rămână o pată albă, dar să fie descrisă cu toate amănuntele, chiar dacă pentru istorici încă rămâne foarte mult de lucru pe acest domeniu. A rămas datoria politicienilor să-și facă lucrul lor pe care nu-l fac cu osârdie deja de 30 de ani. Atunci când despre deportări se vorbește doar la modul general, la modul abstract, asta înseamnă o profanare a istoriei naționale. Deportările care s-au produs în ‘49, efectele acestui eveniment nu aparțin istoriei, aparțin zilei de astăzi. Atunci s-a lovit în codul genetic al poporului din acest spațiu, al românilor, dar nu numai al românilor, al tuturor!”

Europa Liberă: S-au distrus elitele?

Pe noi ne-a deformat regimul politic și societatea care a fost creată de acest regim politic

Anatol Țăranu: „Desigur. Nu pur și simplu s-a distrus elita fizic, ea a fost scoasă din circuit, au fost modelate după niște concepte absolut perimate acele elite care au apărut pe mormintele acelora care au fost deportați, nimiciți fizic ș.a.m.d. și această deformare se resimte până în ziua de astăzi. Noi nu suntem o societate care suntem capabili să funcționăm firesc în condițiile proprietății private, în condițiile când inițiativa privată este acea care făurește și modelează o societate. Uitați-vă în ce s-a prefăcut capitalismul moldovenesc, chiar dacă legile la nivel declarativ au fost destul de bunișoare, noi, pur și simplu, le-am preluat de pe alte modele și le-am implementat, dar nu funcționează aptitudinile oamenilor care trebuie să se conformeze acestor legi, și nu de aceea că moldovenii sunt cumva deosebiți de alte popoare de la Dumnezeu. Nu este așa, Dumnezeu pe toți ne-a făcut egali, pe noi ne-a deformat regimul politic și societatea care a fost creată de acest regim politic și aceste deformări se resimt până în ziua de astăzi. Și problema noastră este că clasa politică, regimurile politice din Republica Moldova independentă și suverană au făcut foarte puțin pentru a corija acest model perimat care a fost instaurat de Stalin, iar pe urmă a fost multiplicat de regimul sovietic. Noi, formal, am ieșit din istoria sovietică, dar continuăm să rămânem oameni sovietici în condiții istorice noi. Și asta e marea nenorocire a acestui spațiu, și toate problemele cu care ne confruntăm astăzi nu sunt nimic altceva decât o consecință a ceea ce am trăit în Uniunea Sovietică. Și când Dodon spune că Uniunea Sovietică este idealul meu, el, de fapt, încearcă să ne insufle nouă un model după care trebuie să ne conducem. E o falsitate, el încearcă să ne dea un model de conduită absolut deformat, care este în detrimentul intereselor oamenilor și prin asta, de fapt, Dodon este marele pericol și Partidul Socialiștilor este marele pericol pentru Republica Moldova.”

Europa Liberă: În majoritatea localităților de acolo de unde au fost deportați cei mai mulți băștinași au fost ridicate monumente în memoria victimelor represiunilor staliniste, dar la aceste monumente vin mai des cei care au avut de suferit, cealaltă parte a comunității rămâne indiferentă.

Anatol Țăranu: „Știți prin ce se deosebește regimul acesta criminal sovietic și orânduirea aceasta sovietică criminală? Prin faptul că ea i-a făcut complici la crimele pe care le-a comis pe foarte mulți oameni. Acei care nu vin astăzi sau care se tem să vină, ei undeva nu la modul conștient, foarte conștient, dar instinctiv simt. Cine i-a înlocuit pe gospodarii satelor noastre care au fost deportați în Siberia? Bosiacii (golanii)! Deci, toate râsurile satului. Ei au fost ridicați la rang de elită și, mi-e oarecum să spun acest lucru, dar această psihologie cumva domină până în ziua de astăzi.

De ce este importantă întoarcerea Moldovei acasă?

Foarte mulți acei care au ieșit din aceste familii, care nu au avut la origini educația respectivă, dar care au fost educați, iaca, prin toate lucrurile acestea de genul: eu sunt ultimul în sat, eu sunt râsul satului. Iată această psihologie a fost multiplicată și în permanență reeditată la nivel de generații – asta-i marea noastră problemă. De ce este importantă întoarcerea Moldovei acasă? Și în România s-au făcut aceleași lucruri, dar nu în forma aceasta sovietică, nu au existat aceste deportări când oamenii au fost ridicați. Ei au fost marginalizați în sate, dar nu au fost ridicați din sate și duși în alte locuri ș.a.m.d. Ei au rămas pe loc, ei și-au educat copiii, chiar dacă au devenit marginali în plan social în România, dar s-a păstrat spiritul național, ceea ce nu există aici. Întoarcerea noastră acasă, în România, înseamnă nimic altceva decât întoarcerea într-un spațiu unde funcționează acest spirit și unde noi am putea să ne întremăm relativ repede.”

Europa Liberă: Despre un paradox care se discută în societatea moldavă, că cei deportați, care au cunoscut suferințele, pentru că au fost umiliți destul fiind trimiși acolo în Siberia, merg la biserică de dimineață, iar după masă merg la alegeri și votează pentru acea ideologie și mai direct chiar se vorbește despre Zinaida Greceanîi, a cărei familie a fost deportată și care se regăsește în Partidul Socialiștilor; despre Dumitru Diacov, care sprijină o guvernare socialisto-democrată, fiind și familia sa deportată.

Anatol Țăranu: „Totuși sunt excepții. Chiar dacă, să nu uităm, și pe timpurile sovietice au existat oameni care au făcut carieră în nomenclatura sovietică, dar care vin din familii deportate, de exemplu, Mircea Snegur are rude care au fost deportate. Apropo, bunelul lui Vladimir Voronin a fost primar la Corjova și a trecut prin tot calvarul gulagului și terorii staliniste ș.a. Iarăși vorbim despre ipocrizia și calitatea aceasta a regimului stalinist sovietic, care deforma oamenii în esența lor.”

Europa Liberă: A motivat mentalități?

Anatol Țăranu: „Da, desigur, într-un mod categoric! Și noi astăzi, iarăși, trăim fiind mutilați la acest nivel, dar problema este că din râsurile satului nu prea ies oameni care ar putea foarte repede să acumuleze și să funcționeze în baza unor precepte care sunt caracteristice lumii occidentale, de exemplu, culturii occidentale, fiindcă acolo nu a existat o asemenea iepurare, nu a existat o asemenea ștergere pe creier prin care am trecut noi. Asta e problema! Și atunci când se vorbește despre Republica Moldova că noi putem să facem aici o Elveție, pe mine mă umflă râsul. Măi băieți, voi, din punct de vedere istoric, sunteți niște profani. Elvețienii, care sunt de diferite naționalități și care au creat o comunitate de invidiat, niciodată nu au trecut prin ceea ce am trecut noi, ei nu au avut această experiență.”

Europa Liberă: Dar de ce se uită atât de repede trecutul?

Anatol Țăranu: „Dar nu se uită, el pur și simplu niciodată nu a fost conștientizat acest trecut. De 30 de ani trăim în condițiile când există libertatea cugetării istorice, numai 30 de ani, dar pe timpul Uniunii Sovietice nu a existat știință istorică – a existat propagandă istorică, propagandă care a fost aplicată oamenilor conștient și unde nu adevărul istoric funcționa, dar funcționau necesitățile și interesul regimului. Istoria este o știință indiscutabilă care operează cu adevăruri care vin din documente, dar știința istorică se bazează pe două elemente: prima e informația care vine din documente și a doua e interpretarea acestei informații.

Nu în zadar regimul Dodon a pornit un atac împotriva științei istorice

Iată, interpretarea este deja la cheremul acelora care sau se ghidează de adevărul istoric, sau se ghidează de interese politice. În Federația Rusă, știința istorică este subordonată interesului politic, înainte de toate. Și în Republica Moldova, din păcate, acest lucru uneori răbufnește. Nu în zadar regimul Dodon a pornit un atac împotriva științei istorice, practic a desființat la Institutul de Istorie acea zonă care este preocupată de istoria contemporană, fiindcă acolo sunt cele mai vulnerabile elemente ale istoriei noastre naționale contemporane și moderne. De aceea s-a lovit acolo, se încearcă o schimbare a abordării istoriografice, adică a ceea ce se numește istoria națională și asta nu se face degeaba, altminteri politicienii nu au bază pe care ar putea să se bizuie, iar socialiștii încearcă să se bizuie pe ceea ce se numește interesul imperial al Rusiei, fiindcă ei, de fapt, în mare parte promovează interesele Federației Ruse și din asta își câștigă existența politică. Ei se bazează pe starea deplorabilă a spiritului colectiv din Republica Moldova, cel puțin al anumitor segmente, din păcate destul de largi. Și ei exploatează la maximum și foarte abil acest spirit înapoiat, acest spirit deformat, fiindcă doar prin aceasta se explică succesul fulminant la alegeri al socialiștilor.”

XS
SM
MD
LG