„Privilegiul de a întâlni o mare personalitate” – şi asta în mai multe rânduri! –, acesta-i stindardul sub care şi-a trăit viaţa & şi-a scris opera centenarul Mihai Şora (n. 7 noiembrie 1916). Bursier al Guvernului francez la Paris (1939), apoi cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique (Paris, 1945 – 1948), autor debutând la Gallimard, cu Du dialogue interieur (1947), Mihai Şora are vocaţia prieteniei, după cum depune mărturie într-un dialog televizat cu Mircea Coloşenco, în vara lui 2011, acum redat în formă de carte – Convorbiri cu Mihai Şora, Editura Sfera, 2016.
Nu încape îndoială, Mihai Şora este un multiplu privilegiat, iar marile personalităţi pe care le-a cunoscut se numesc Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu ş.a. Şi fiindcă – magister dixit –că pe Eugen Ionescu „aşa cum l-am cunoscut eu, în acea perioadă, (…) nu cred să-l fi cunoscut altcineva”, să-l ascultăm: „pe Eugen Ionescu l-am cunoscut (…) înainte de a ne refugia, noi doi am fost bursieri în aceeaşi serie. La Paris, ne împăcam foarte bine, în sensul că eram, într-un fel oarecare, tutorii lui. Eram mai tânăr, dar eram matur. El era mai bătrân, dar era infantil. Era mai copilăros, pe de-o parte. Pe de altă parte, avea spaimele copilăriei. El avea un spirit foarte matur, dar avea o parte de copil, care rămăsese acolo, în străfundul lui…” Soţia lui, „Rodica era o fiinţă mititică, delicată şi foarte puternică. Mai puternică decât Eugen… Ea l-a dominat, sigur că da. L-a dominat, l-a liniştit, l-a (…) făcut să stea vertical.” Şi astfel, Eugen Ionescu „avea o posibilitate, putându-se desfăşura amplu pe hârtie, să se răzbune crunt împotriva rinocerilor care l-au chinuit de-a lungul vieţii”. Ca să nu-i nedreptăţim pe ceilalţi, voi cita câte-o frază: despre Mircea Vulcănescu, spune că „era un om care avea instinctul servirii celuilalt”; Petru Comarnescu „s-a dăruit ca ministru de finanţe acestui popor, acestei naţii”; Ştefan „Lupaşcu, un alt român cu un mare impact în cultura filozofică franceză”; cât despre B. Fundoianu, avea „o capacitate de asimilare absolut uluitoare, pentru că era o personalitate într-adevăr extraordinar de puternică, de interesantă, de diversă şi cu o capacitate intelectuală foarte elevată” şi care „completează această trinitate (Eliade – Ionesco – Cioran) într-o figură reprezentativă pentru potenţialul unei culturi”.
În mod cert, anume întâlnirile cu alţii ne definesc; atât că, dintr-acestea, una singură se-ntoarce într-o „deschidere spre celălalt care e totală, o capacitate de absorbţie nemaipomenită şi totuşi o păstrare a propriei personalităţi” – ziua de 19 februarie stă mărturie în acest sens.
19 februarie ’18
