Câteva minute bune am rămas uluit și fără suflare în fața fotografiei de pe coperta volumului Spitalul „Inima Reginei” scris de Ileana Principesa României : un chip angelic, boticellian, marcat de grația misterioasă a fetelor din Fayum, care mi-a reamintit de tot ce se înțelegea odinioară prin formula „candoare virginală”. De fapt, văzând fotografia Principesei Ileana pe coperta volumului Spitalul „Inima Reginei” am avut senzația că nu privesc atât un chip, cât o aureolă, mai precis o ființă integral absorbită în propriul său nimb sufletesc. O sinteză inefabilă de smerenie și dârzenie, de gingășie, siguranță și hotărâre, o puritate copilărească bine dublată de chibzuință și cochetărie, așa cum șiragul de perle, precis dăruit de Regina Maria, nu condimentează ci încoronează cu șăgalnică feminitate chipul autoarei.
Reacția de încântare produsă de fotografie a fost imediat urmată de una de revoltă, când mi-am amintit de uriașele eforturi de detectivistică otrăvită prin care gazetăria cancanieră a Bucureștilor vremii, ca și memorialistica noastră interbelică au încercat, cu jalnică tenacitate, să descopere ori să inventeze și să încerce să acrediteze identități pengtru tații celor cinci copii ai cuplului regal Ferdinand – Maria: un fel de pasiențe date la masa presupozițiilor, că ar fi colonelul Boyle, sau cutare prinț de la Curtea țarului ori colonelul (viitor general legionar) Zizi Cantacuzino. În privința Ilenei, copilul preferat al Reginei Maria, de nenumărate ori alintat în jurnale și memorii cu formula „Ileana darling”, ei i-au fost mai ales inventariate, cu sadism salonard, asemănările cu fiicele lui Barbu Știrbey. Palatul acestuia de la Buftea a slujit adeseori ca refugiu, la propriu și la figurat, pentru Maria și Ileana, numai că Nadèje Știrbey le-a fost amândorura ca o soră mai mare sau ca o mamă adoptivă.
Din însemnările zilnice ale Reginei Maria, Ileana se întrupează ca un alter ego îngeresc al mamei. Alcătuite identic temperamental, fizic și spiritual, la fel de dependente de frumusețe, energie, jubilație senzorială, tihnă și dăruire filantropică, la fel de pasionale în fața naturii, mama și fiica înoată împreună, călăresc, citesc și fac muzică, achiziționează obiecte de artă și fac arhitecturi peisagistice cu un estetism de noblețe imperială, totul cu finalitate socială, ori mai limpede spus dintr-o exemplară iubire de oameni. Mama își admiră fiica pentru măsura, eleganța, eficiența, îngăduința, subtilitatea diplomatică și dorința de angajare socială, ca și pentru nobila alură de jocheu ori pentru calitățile de gazdă și oaspete. Practic, toate calitățile Reginei Maria – iubirea de frumos, optimismul, generozitatea, abilitatea diplomatică – coincid armonios în făptura fiicei favorite.
Să observăm că, în aceleași însemnări ale Reginei Maria, fiii sunt adesea taxați pentru dezarticulare morală și disprețuirea răspunderilor regalității, iar celelalte fiice primesc uneori note mici pentru un exces de cochetărie la baluri și mai ales pentru tendințele supraponderale („grăsunica” era un epitet aproape asasin în ochii Mariei, care prețuia sveltețea, armonia fizionomică, transparența privirii și inteligența conversațională). Ileana, în schimb, apare pur și simplu ca întruchiparea prototipală a perfecțiunii. Da, în vremurile aceea, mamele obișnuiau să-și doreasca perfecțiunea pentru fiicele lor, de vreme ce Mărgărita Miller-Verghy evocă în romanul parțial autobiografic Blandina idealul mamei sale în ce o privește : „Nu atât fericită te-am educat să fii, ci perfectă”.
Toate acestea sunt admirabil etalate în povestea Spitalului „Inima Reginei”, a așezământului de la Bran. Harul constructiv, regalitatea magnanimă și pasiunea împărtășirii binelui îmbină cu seducătoare eficacitate energia strălucitoare a persoanei cu aptitudinile de slujitor al comunității și cu nonșalanța cu care se trece de la chirurgie la administrație.
„În cele ce urmează, voi începe să vorbesc despre mine pentru a răspunde la o întrebare pe care multe persoane mi-au pus-o: cum am devenit asistentă medicală, unde m-am format? De câtă experiență am avut nevoie pentru a face să funcționeze propriul meu spital? (...) Mi-a plăcut să am grijă de oameni și am avut o abilitate intuitivă reală. Am studiat manuale și am acumulat o largă experiență de acordare a asistenței medicale cu mult înainte să mă gândesc la propriul meu spital. În primii zece ani de după căsătorie am condus un dispensar de copii la Sonnberg în Austria și am mers să-i îngrijesc pe bolnavi acasă, ceea ce am făcut și la Bran, în România.
Imediat după reîntoarcerea mea la Bran, în 1944, am lucrat vreme de patru luni la Spitalul Crucii Roșii din Brașov, iar experiența mea de acolo m-a învățat în scurt timp și într-o măsură rezonabilă cum poate fi administrat un spital în condițiile dificile al războiului. Ceea ce nu știam a trebuit să învăț curând prin forța împejurărilor. Pentru un curs rapid, nu știu profesori mai buni ca urgența și necesitatea. Fiica mea Sandi mi-a zis mai demult, când a renunțat la facultate pentru cariera de asistentă medicală: „Nu e vorba de ploști urinare, ci de a salva vieți. Trebuie să o facă cineva, e ca un fel de religie”. Exact asta a fost și pentru mine, și a devenit chiar mai mult decât atât, pentru că așa am avut șansa să-i cunosc și să-i iubesc pe țăranii noștri români mai bine decât aș fi avut vreodată ocazia, iar înțelegându-i pe ei cred ca am ajuns să înțeleg puțin mai bine umanitatea. Povestea vieții la Bran e o poveste de muncă și ajutorare, de dragoste și echitate”.
Dacă tot a venit vorba de dărnicie, de slujirea și vindecarea semenilor, de ceea ce transformă existența în rugăciune, să nu omitem faptul că principesa Ileana avea să se stingă din viață în 1991 la Mănăstirea „Schimbarea la față” de lângă Elwood, Pennsylvania. Născută în 1909, Ileana s-a căsătorit în 1931 cu Anton, Arhiducele Austriei, stabilindu-se în SUA și revenind în țară după abdicarea Regelui Mihai.
Gândită și construită în vechea tradiție britanică a descoperirilor, cuceririlor și ctitoriilor coloniale, povestea spitalului regal de la Bran este de fapt istoria unei feminități încoronate de altruism, cultul dăruirii și slujirii fiind pe atunci apanajul nobleții princiare și nicidecum al supușeniei slugarnice.
Robinsoniada insulei vindecătoare de la Bran începe cu achiziționarea de paturi și pături, continuă cu recrutarea de medici, asistente, menajere și bucătari, cu abila găsire de fonduri pentru instrumentarul chirurgical și medicamente, pentru a ajunge la lupta cu tifosul, paralel cu negocierile administrative pentru înființarea unei secții de obstetrică-ginecologie și neonatologie, cum se zice astăzi. Pentru toate aceste principesa Ileana dă dovadă de chibzuință, determinare și abilitate strategică, o nesmintită voință de solidarizare constructivă dublată de implicare emoțională și de talent persuasiv. Să nu uităm că ne aflăm în 1948-1950, când, după naționalizări și stabilizări, PCR urmărea să închidă complet România în folosul URSS, iar orice moștenire monarhică era condamnată aprioric fie la aliniere, fie la îndepărtare. Așa se face că, de-a lungul poveștii, asistăm la veritabile scene de roman, de la prima anestezie și cea dintâi amputare, de la lupta cu păduchii sărăcimii și spectrul tifosului exantematic, până la audiența la diferite mărimi politico-sanitare, inclusiv, în final, în biroul Floricăi Bagdasar, ministru al sănătății.
„Viața era prea solicitantă atunci ca să mai pot planifica ceva. M-am stabilit împreună cu cei șase copii ai mei în micul meu castel și m-am uitat apoi în jur, încercând să văd cum aș fi putut fi de folos, cum era mai bine să-mi reiau locul în comunitate și să-i ajut pe brăneni. Trăind și lucrând acolo, învățându-i și îngrijindu-i pe oamenii de la Bran, mi-am dat seama că, la rândul meu, și eu învățam de la ei. De-a lungul celor patru ani care au urmat, am fost martora rezistenței lor în fața comuniștilor, am învățat de la ei cum să înfrunt pericolul, chinurile și moartea, răbdând în tăcere, cu dârzenie și credință absolută în bunătatea lui Dumnezeu, o disciplină care avea să-mi fie mare sprijin în anii care aveau să vină.
Viața și munca alături de ei a fost plină de emoții și peripeții. Deși au fost ani frământați, au reprezentat totuși o perioadă minunată a vieții mele”.
Printre multele roluri asumate și jucate perfect de principesă nu avea cum să lipsească cel de nașă de căsătorie. La 13 mai 1945 la Biserica „Sf. Treime” din Șcheii Brașovului, i-a căsătorit pe tinerii Marioara Șteblea și Vasile Pitiș, căsătoriți. Am amintit astași pentru că din Șchei era și Maria Ciolan, fostă soră medicală voluntară pe frontul de Est, prezență de o ubicuitate strălucitoare la spitalul „Inima Reginei”, și care a avut un destin similar cu viitoarea Maică Alexandra, călugărindu-se și ajungând la cunoscuta Mănăstire Vladimirești sub numele de Maica Sebastiana.
Din perspectiva prezentului românesc rămâne memorabilă și exemplară implicarea autorităților politice, chiar și a celor comuniste, din vremea respectivă, cum se vede, la nivel social, profesional și instituțional. Să pomenesc doar reușita de a învinge reticența țăranilor la ideea vaccinării. Și principesa Ileana a pus umărul, printr-o operațiune organizată abil exact la ieșirea enoriașilor din biserică. În final, spitalul regal își va extinde atribuțiile medicale în tot județul Brașov, nu doar vindecându-i pe răniții din război, ci mai ales sporind sistemul de igienă și gradul de civilizare medicală din lumea satelor.
Carte a devoțiunii, sau roman de ctitorie, reportajul existențial al principesei Ileana a fost tipărit mai întâi în 1954 în SUA. Pudoarea și discreția i-au impus autoarei criptarea onomastică a personajelor, astfel încât Florin Sandu, îngrijitorul ediției românești, a avut inițiativa utilă de a ne deconspira identitatea câtorva dintre figurile portretizate aici, precum doctorul Radu Pușcariu (fiul savantului Sextil Pușcariu), doctorul Salvator Cupcea, profesor universitar la Cluj, sau primarul Branului, Aurel Stoian, cel care a îngăduit înființarea și evoluția așezământului în tipar spitalicesc.
