Linkuri accesibilitate

Duhul povestirii și viața ca rugăciune


Coperta cărții Ionei Pârvulescu, apărută la Humanitas

O nouă rubrică la Europa Liberă „Cartea lunii” cu o primă recenzie a cărții Ioanei Pârvulescu „Dialoguri secrete”, apărută la Humanitas.

Ioana Pârvulescu predă literatură română modernă la Facultatea de Litere din Bucureşti. A fost timp de 18 ani redactor la „România literară”, unde a scris săptămânal. La Editura Humanitas a iniţiat şi coordonat colecţia „Cartea de pe noptieră“. În 2013 a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru literatură.

Fiecare paseist își găsește în trecut un anume interval pentru voluptate și fidelitate, de obicei o perioadă cât mai veche, cât mai spre illo tempore sau golden age. Dacă Eminescu se visa teleportat în anii lui Alexandru cel Bun, iar Sadoveanu pe timpul lui Ștefan cel Mare, I. L. Caragiale se proiecta în spațiul fanariot al „soitarilor”, pe la bâlciurile unde jucau karagöz-ii, pe când Mateiu s-ar fi mulțumit cu o cafea în casa adevăraților Arnoteni. Mircea Eliade căuta și găsea fante pentru ieșirea din prezent către veacurile XVII-XVIII, moștenit fiind acum de Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Doina Ruști sau Andreea Răsuceanu. Oricum, tot scriitorul bântuit de arheologia fantasmelor, chiar lipsit de credincioșie, se dorește lipit perpetuu de o anume felie de timp. Când Andrei Pleșu se declara cu mândrie „om vechi”, o făcea cu gândul la Caragiale, dar se simțea aliat cu Noica, Al. Paleologu, N. Steinhardt, Neagu Djuvara, Barbu Brezianu, Benedict Ghiuș și elita spirituală din anii Rugului aprins de la Antim.

Ei bine, Ioana Pârvulescu, care părea atât de voluptuos și definitiv captivată de anii nebuni de consolidare a României moderne, 1870-1920, se decupează brusc din ramă odată cu Dialoguri secrete, Humanitas 2018, o suită de reverii istorico-literare cu valențe de Halima despre rolul, noimele și formele rugăciunii în literatura lumii și la literații români. O carte lucrată încântător, la milimetru, ca tapiseriile cu licorne medievale, unde scriitorul rătăcește euforic prin bibliotecă și aliază noslagia pentru antichitatea greco-latină cu viața lui Shakespeare, convertirea lui Pascal și sfaturile bătrânului Oscar Steinhardt către viitorul Nicolae de la Rohia. Toate acestea, cu fascinația pentru oamenii universali ai Renașterii și pentru a descifra legături între cerul lui Shakespeare și abisurile dostoievskiene, cu incursiuni în Biblie sau înspre întrebările lui Thomas Mann, nu fără stoicismul extras din Platon și Seneca, nenorocul de care se considerau pedepsiți deopotrivă Eminescu, Caragiale și Cioran, plus o densă textură de semnificații religios-existențiale prin care Goethe, Rilke și Athanasius Kircher ajung să consune emoțional sau stilistic cu Tolstoi, Budai-Deleanu și Alecsandri, pentru a ajunge la Petre Ispirescu, Eugen Ionescu, Ion Vinea și Mozart, ca și la N. Steinhardt și Mircea Cărtărescu.

Adevărul e că-mi place să povestesc”, recunoaște Ioana Pârvulescu. Iar duhul povestașului îmbibă fermecător paginile, dându-le gustul dumnezeiesc al pâinii înmuiate în vin. Ca și Mihai Zamfir, Ioana Pârvulescu face dreptate biografismului, metodă ignorată din păcate, de lumea literară și vechile exegeze, unde determinismul biografic era forțat identificat cu sociologismul vulgar. În cazul ei, tipică este și frecventarea senină a marilor opere și autori ai Antichității, de la Iliada până la De rerum natura, pentru a ajunge la Dialogurile lui Platon la Eneida, către Divina comedie. De-a lungul traseului, sagacitatea ei sau zeii buni ai lecturii îi mai scot în cale un biet nemernic pe nume Platon Karataev, prin care se rezumă relația lui Tolstoi cu Dumnezeu, sau un Xenofon, care ne lămurește situația averii lui Socrate.

„Dialogurile secrete” ale Ioanei Pârvulescu sunt în esență o pledoarie pentru armonie...

Carte de paseism moralist (atenție: nu moralizator!), de noblețe sufletească și bun simț hermeneutic, Dialogurile secrete ale Ioanei Pârvulescu sunt în esență o pledoarie pentru armonie, calofilie și credincioșie, altfel spus o acumulare jubilativă de înțelepciune. Dincolo și dinspre acest nucleu sorbitor dăm de o mulțime de ținte și temeiuri ale rugăciunii, fie că-l vedem pe Hamlet luptând să-și înduplece inima și încheieturile pentru îngenunchere, fie că suntem îndemnați să-l descifrăm în Alioșa Karamazov pe fiul literar al prințului Mîșkin, ori să asociem Dumnezeul lui Rilke cu Hristos-ul arghezian. La Rilke, susține Ioana Pârvulescu, „Dumnezeu e în vecinătate, cu spaime și neputințe umane, iar omul nu numai că nu-i cere ajutorul, ci i-l oferă. De aceea e greu de acceptat că poetul nu e credincios, cum socotește Musil”. Tot așa, plecând de la o rugăciune a lui Coco, Ioana Pârvulescu ajunge să spulbere locul comun al luptei dintre credință și tăgadă la Arghezi, instaurat de Șerban Cioculescu. Iată-i rugăciunea:

Dumnezeule, puternicule și gingașule, au ești pasăre, au ești gând, au ești stea călătoare, au ești munte peste luceafăr, vino la mine cu vântul, vino cu raza, vino cu vuietul lin al întunericului, din pământ, din holdă, din foc și din gheață, din mugetul vacilor și din scuturarea frunzelor, vino cu morții, vino cu viii și cu cei ce nu vor fi. Vino și ridică-mi cuvintele ca o bolborosire fierbinte din fundul mâlului care mă robește, până la fața undelor lucii de sus, de deasupra piscurilor, asupra cerului, către plutirea slobodă a închipuirii tale preacurate”.

Și iată verdictul autoarei:

Problema omului arghezian este nevoia de a-l simți pe Dumnezeu mereu aproape, palpabil, pășind apropiat și lăsând o umbră vizibil, ca orice om. Problema Dumnezeului arghezian e tocmai nevoia de a fi apropiat, făcut din lut moale, ca să poată fi îmbrățișat omenește. La fel ca în finalul din Duhovnicească, în care Dumnezeu-Fiul fuge de pe cruce pentru a fi ocrotit, chiar El, de om. De nemernicul om”.

Spectaculos țâșnește în context Ion Creangă cu Povestea porcului, laolaltă cu ingenioasa rezumare a fantasmei gargantuești a raiului, arhitecturată de Parpangel din Țiganiada.

Ioana Pârvulescu e un cititor insațiabil, onorată de zeii lecturii cu tot felul de daruri surprinzătoare. Așa se face că ajunge să descopere în agendele lovinesciene o notă perfect cuprinzătoare despre Cioran, care ne-a scăpat tuturor până acum: „Emil Cioran, filozof pesimist și tânăr jovial”.

Chiar dacă pe unii eminescofili, ca mine, îi va intriga neselectarea celor două splendori care sunt Rugăciune și Răsai asupra mea..., opinia Ioanei Pârvulescu cred că are darul de a fertiliza o viitoare exegeză: „Imaginea Mariei și a iubitei se amestecă până la indistinct, unite prin ceea ce-i mai sfânt în amândouă, iubirea”. Să nu uităm convingerea de sacralizare erotică a poetului „Tu ești sfântă prin iubire” și nimbul marianic al iubitei din Atât de fragedă. Departe de a fi o dedicație frivolă de alcov, formule precum „Și-o să-mi răsai ca o icoană/ a pururi vergini Marii” identifică în ardoarea senzuală amorul sacru. Triunghiul eros-agapé-isihia corespunde perfect cu idealul somniei eminesciene, ca și moartea simultană în cuplu ca împlinire paradisiacă.

Îmi place să cred că fiecare cititor al acestei cărți va găsi o rugăciune pe măsura ființei sale...

Același detectivism exegetic, cu aceeași impresionantă eficiență și ingeniozitate, o face pe Ioana Pârvulescu un concurent serios pentru Ion Vartic. Asta se vede mai ales în relația copil-jucării-Dumnezeu păpușar la Eugen Ionescu.

Dialogurile... Ioanei Pârvulescu mi-au redeșteptat admirația din studenție pentru sufism, în special pentru metafora lui Manucehri a omului și a vieții la lumânare, între carnea de ceară și duhul flăcării fiind acea paradoxală osmoză a contrariilor care disociază etalarea credinței de nimicnicia bulimic-vicioasă. Îmi place să cred că fiecare cititor al acestei cărți, indiferent de vârsta, profesia, amintirile și așteptările sale va găsi o rugăciune pe măsura ființei sale, înțelegând o dată mai mult pentru ce deznădejdea este cel mai mare păcat și că rama adecvată oricărui tablou al destinului rămâne credința.

În ce mă privește, optez pentru o alianță Hamlet-Cioran. „Îngeri, exclamă Hamlet, vă chem în ajutor! Genunchi,/ nu mai fiți îndărătnici,/ și inimă de-oțel, te-nmoaie toată/ precum trupșorul unui nou-născut!/ Poate că o să iasă totul, bine”. La rândul lui, Cioran îl roagă pe Dumnezeu să-l elibereze de nesfârșirea neagră sub care îi mor cerurile: „Deschide o rază în aeastă noapte și fă să răsară stelele pierdute în ceața deasă a sufletului meu. Arată-mi calea spre mine, deschide-mi poteca în desișul meu. Scoboară-te cu soarele în mine și-ncepe lumea mea.”

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG