După ce inițial au fost apreciați pentru pozițiile lor critice, intelectualii democratici sunt din nou denigrați. Pot veni cu trei exemple: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici. Acești trei intelectuali au apărat în scrierile lor exact valorile hărțuite ale umanismului european și au scris critic despre încercările de deificare (reificare) a identității ca valoare absolută. Ei au apărat drepturile individului ca fundament non-negociabil al unei lumi în care speranța încă mai are sens. Pleșu a expus în mod continuu coruperea limbajului politic prin acești demagogi lipsiți de jenă care se pretind virtuoși tribuni. El a articulat o etică a demnității în opoziție cu narcisismul bombastic, cinismul agresiv și obnubilarea sistematică a memoriei (vezi și Andrei Pleșu, Obscenitatea publică, București: Humanitas, 2005). Liiceanu a publicat mai multe cărți și manifeste publice în care critica foarte ferm poluarea exasperantă a spațiului public prin acești lachei ai vechiului regim (vezi și Gabriel Liiceanu, Despre ură, București: Humanitas, 2007). Deloc surprinzător, acești mârșavi impenitenți s-au regrupat și l-au acuzat pe cel mai avizat traducător și interpret al lui Heidegger în română de plagiat. Când Patapievici și-a publicat iluminanta carte despre ceea ce el numește „omul recent” (făptura care și-a pierdut simțul moral și transcendența spirituală), a fost violent atacat de către custozi auto-proclamați ai unei ciudate versiuni postcomuniste a corectitudinii politice (vezi H.-R. Patapievici, Omul recent, București: Humanitas, 2004).
Așa cum nota adesea și Václav Havel, ultimul punct de referință în climatul politic postcomunist al cinismului generalizat, urii și intoleranței este încă de găsit în căutarea antipolitică a unei vieți în adevăr. Din nou, intelectualii se găsesc într-o poziție ambivalentă (vezi Václav Havel, Summer Meditations, New York: Vintage Books, 1993). Ei au fost cei care au condus lupta împotriva comunismului mitocratic. Ei au împrăștiat nimbul util doar sieși al sistemului și au pornit o căutare morală a adevărului care i-a convins pe mulți să-și riște viețile și să iasă în stradă. Tot ei au contribuit în mod decisiv la spulberarea auto-suficienței elitelor. Poate fi spus că intelectualii au fost groparii marxismului instituționalizat. Respingerea lor anti-autoritară a paradigmelor utopice au generat un stil politic bazat pe încredere și dialog, care a ajutat ca multe dintre revoluții să evite violența și vărsarea de sânge. În zilele noastre, din nou, meritele lor sunt puse sub semnul întrebării de către indivizi care nu au un trecut disident, ale căror singure însușiri sunt acelea de a ști cum să profite de oportunități tip bandwagon.
Faptul că intelighenția critică a îmbrățișat un etos individualist a influențat într-o mare măsură orientarea democratică a transformărilor revoluționare. Intelectualii critici au presupus că prin detectarea capcanelor istoricismului marxist, cu al său potențial totalitar, vor putea să anuleze, să distrugă factorii ispititori din toate ideologiile. Acest lucru, cum s-a văzut, a fost o iluzie. În lumea postcomunistă, mulți oameni sunt atrași de crezuri rudimentare și adesea autoritare. Vedem apărând doctrine care sunt legate de rasism, naționalism turbat și corporatism social. Mai contează, așadar, intelectualii în lumea politică postcomunistă? Sau are dreptate Leszek Kołakowski atunci când observă că dezamăgirea intelighenției față de teleologiile redemptiv-apocaliptice a dus la împuținarea pozițiilor profetice? Nu vom putea răspunde decât dacă rămânem dedicați valorilor întrupate atât de generos de acești intelectuali critici...
