S-a spus mai puțin că Brexitul este o revoltă a naționalismului englez. Englez, iar nu britanic. Populismul lui Boris Johnson și al lui Nigel Farage, de asemenea, este englez, iar nu britanic.
Un articol recent, în venerabila revistă New Statesman (creată în 1913), punea întrebarea: Ce înseamnă să fii englez? Englez, iar nu britanic, deoarece confuzia e permanentă între Anglia, Marea Britanie și Regatul Unit. Este o țară multinațională, scrie New Statesman: “Din numeroasele state multinaționale pe care le-a cunoscut planeta, e cel care a reușit cel mai bine. Norvegia și Suedia s-au despărțit acum multă vreme. Iugoslavia s-a prăbușit într-un sângeros război civil. Belgia este o pseudo-țară abia credibilă iar Spania, un alt regat fragil, se menține doar prin represiune.”
New Statesman constata însă că relația asimetrică a Angliei cu celelalte mici națiuni ale Regatului unit e complicată peste măsură de Brexit. Parlamentele Scoției și Țării Galilor vor putea astfel să încerce să obțină un referendum pentru independență, în vreme ce Anglia însăși nu are nici instituții politice, ba chiar nici măcar nu are un parlament propriu, în care să poate discuta de chestiuni englezești, iar nu britanice!...
Ba chiar nici măcar o limbă proprie, căci engleza e vorbită de toți. Identitatea engleză a fost întotdeauna pitită sub identitatea colectivă britanică. Până și limba engleză este un amestec neverosimil de tipologie germanică ascunsă sub o masă de împrumuturi masive din franceză, latină, scandinavă și orice altă limbă cu care englezii au intrat în contact. Într-așa măsură s-a modificat engleza prin împrumuturi, încât un neștiutor deplin într-ale lingvisticii ar putea crede că este o limbă romană, neo-latină, cu o gramatică analitică redusă la minimum.
Întreaga tradiție literară britanică iese de sub o influență europeană, în special franceză și italiană renascentistă. Shakespeare, pentru Hamlet, Neguțătorul din Veneția sau Romeo și Julieta, se inspira de pe continent.
Cei care spun că Anglia nu a fost cucerită niciodată uită că identitatea englezească și cea britanică sunt rezultatul unor pături succesive de invazii și cuceriri: celți, romani, saxoni, normanzi francofoni, scandinavi. Fără invazia normandă a lui William Cuceritorul, care a adus limba franceză și dreptul roman în insulă, Anglia nu ar fi ceea ce este. Nici limba, dar nici instituțiile, cultura și mentalitatea.
Așa încât, rămâne o singură certitudine: după Brexit, Anglia, care nu are instituții proprii, nu are un parlament și s-a obișnuit cu umbrela mitului colectiv britanic va trebui să-și găsească o nouă identitate, dincolo de măreția imperiului apus, ba chiar noi mituri naționale, ca să nu apară întrebarea „Cum poate cineva să fie englez?”, așa cum Montesquieu se întreba „Cum poate să fie cineva persan?”
Dispariția micului dejun englezesc... sau britanic?
Mai scrisesem despre „Brexit is breakfast” și despre ruina iminentă a micului dejun britanic după ieșirea din UE. Până și chiar „Marmite”, acel produs esențial al bucătăriei englezești, aparține gigantului olandez Unilever și e fabricată în Rotterdam, pe continent.
Zvonurile că prețurile la Marmite vor crește circulă deja de multă vreme, sprijinite de logica comercială a ceea ce se va întâmpla dacă divorțul va avea loc fără un acord.
Promisiunile de ajutor de la Trump nu liniștesc pe nimeni. SUA nu fabrică Marmite.
