Felul cum se reacționează la apariții editoriale de excepție vorbește despre temperatura etică a unui moment precis. Mai ales atunci când este vorba de cărți esențiale despre catastrofele totalitare ale veacului XX.
În urmă cu câțiva ani, Anne Applebaum s-a aflat la București pentru lansarea cărții ei despre istoria Gulagului, o lucrare fundamentală apărută în traducere românească la Humanitas cu sprijinul acelui IICCMER din echipa căruia făceam parte. Evenimentul fusese susținut atunci, alături de IICCMER, de către instituții importante, inclusiv editura Humanitas, ICR-ul condus de Horia-Roman Patapievici, Fundația Konrad Adenauer și Institutul Polonez.
Jurnalista americană este una dintre cele mai avizate persoane pe subiectul originilor, naturii, funcțiilor și efectelor sistemului concentraționar sovietic, un univers exterminator întemeiat în timpul lui Lenin și ajuns la dimensiuni colosale, care sfidează capacitatea noastră de reprezentare, în perioada stalinistă. A scrie despre comunism (leninism, stalinism, maoism, etc.) ori despre nazism fără a pomeni lagărele de concentrare este ca și cum ai scrie despre iad fără a-l menționa pe diavol. Este lecția marelui roman Viață și destin al lui Vasili Grossman. Gulagul și Holocaustul au simbolizat încarnarea Răului radical în istorie. La fel ca Anne Applebaum, socot că nu putem ierarhiza răul absolut: ambele infernuri concentraționare au fost abominațiuni monstruoase soldate cu milioane de victime.
Teroarea făcea parte intrinsecă din (i)logica sistemului. Ideologia și teroarea erau inextricabil îngemănate. Un comunism care să nu se fi întemeiat, în faza impunerii și consolidării sale, pe teroare, n-a existat și n-ar fi putut exista. În martie 1921, când Biroul Politic bolșevic a votat suprimarea insurecției de la Kronstadt, Nikolai Buharin, aclamat ulterior de unii drept profetul unui „comunism mai uman”, a votat fără scrupule în favoarea masacrului. Nici el, nici Lev Kamenev, nici Grigori Zinoviev, nici Lev Troțki nu au exprimat vreodată regrete în această privință. Primul „proces-spectacol”, al Socialiștilor Revoluționari (eserii), s-a desfășurat sub Lenin. Gulagul a fost instrumentul perpetuării statului de nedrept, al menținerii la putere, vreme de decenii, a unui sistem ilegitim și criminal.
Urmele Gulagului. Un grup de cehi caută lagărele staliniste
Sute de lagăre, aproape 25 de milioane de prizonieri, zeci de ani de teroare - așa rezumă Anne Applebaum, laureată a premiului Pulitzer - istoria Gulagului. Scriitoarea și jurnalista americană a vorbit atunci, la București, despre comunismul în Europa Centrală și de Est. Îmi aduc aminte că a fost o dezbatere deschisă publicului (peste o sută de persoane), organizată la Institutul Cultural Român și moderată de Horia Roman Patapievici și Gabriel Liiceanu. Un eveniment memorabil despre o lucrare menită să dăinuie.
Una din primele întrebări adresate jurnalistei Anne Applebaum la acel eveniment a fost de ce ar fi românii interesați de cartea Gulag. Răspunsul a venit prompt: „Cu siguranță, au existat români în Gulag, deci este vorba și de istoria unor compatrioți ai dumneavoastră. De asemenea, istoria Uniunii Sovietice și a Gulagului este o parte importantă a istoriei secolului al XX-lea”.
Cifrele sunt greu de calculat. Dar din 1929, când lagărele au devenit un fenomen, și până în 1953, când a murit Stalin, putem spune că în jur de 18 milioane de oameni au trecut prin lagăre. Dincolo de aceștia, alte șase sau șapte milioane de persoane au fost deportate, nu în lagăre, dar au fost exilate. Asta înseamnă că, în total, peste 25 de milioane de oameni au trăit experiența arestării în Uniunea Sovietică din timpul lui Stalin. Adică 15% din totalul populației - unul din șase sau din opt oameni. Deci majoritatea avea pe cineva închis sau știa pe cineva arestat.
Sunt cunoscute și locurile în care erau construite lagărele. Şi erau peste tot, din Nord, la coasta Pacificului, în mine, și până în centrul Moscovei - unde prizonierii erau folosiți pentru a construi blocuri sau la proiectarea aeroplanelor. Nu exista nicio zonă locuită fără lagăre și nicio ramură a industriei care să nu fie susținută de prizonieri. În anii ’40 - când era lagărelor a atins apogeul - era foarte greu să îți rezolvi treburi cotidiene în oraș fără să dai peste cei din lagăre, implicați în diferite activități. Primul lagăr a fost construit de Lenin în 1918, în vremea revoluției bolșevice. Stalin a extins sistemul lagărelor în 1929 - când a fost lansat planul cincinal pentru colectivizarea agriculturii și creșterea producției industriale. În acea vreme, au fost milioane de persoane arestate, țărani care s-au opus colectivizării sau muncitori care nu au atins planul impus. Uniunea Sovietică se confrunta în acea perioadă și cu o lipsă a forței de muncă. S-au descoperit rezerve de cărbuni, minerale și gaze în Nordul îndepărtat, iar cineva trebuia să meargă să le extragă, așa că au fost construite lagăre și au fost trimiși prizonierii. Acesta a fost începutul gulagului. Poliția politică avea argumentele ei pentru această decizie.
Anne Applebaum cita declarația unui fost șef de lagăr, Alexei Loghinov. Iată cum a justificat folosirea prizonierilor în lagărele de muncă, într-un interviu acordat în 1992: „dacă am fi folosit civili, ar fi trebuit în primul rând să construim case pentru ei”, spunea el. Şi cum ar putea, de altfel, să trăiască civilii în condițiile de aici. Nu e un loc în care oameni normali să poată trăi. Dar cu prizonierii e simplu: nu trebuie decât o baracă și o sobă cu ceva cărbuni și supraviețuiesc. Deci prizonierii nu mai erau oameni, ci doar piese care ajutau la funcționarea sistemului. Așa a fost justificată existența lagărelor de la început până la sfârșit.
Dincolo de latura economică, lagărele au fost concepute anume pentru a umili prizonierii și pentru a-i face să sufere. Cele câteva sute de astfel de amplasamente, în care erau milioane de prizonieri, făceau parte din sistemul de stat și economic, o parte importantă, cunoscută și temută de toată lumea.
Deși Gulagul a jucat un rol atât de important în istoria URSS, iar arhivele sunt parțial deschise, rușii de azi știu încă foarte puține despre acest fenomen. Există memoriale, dar sunt prea puține, iar foștii torționari nu au fost judecați. Cu doar câteva mici excepții, nu au existat investigații oficiale, nu au existat anchete guvernamentale, nu au existat scuze oficiale. Există mai multe motive, dintre care Anne Applebaum puncta, și ea, două: actualii lideri ai Rusiei, în bună parte foști ofițeri KGB nu au vreun interes să facă publice crimele comise de organizația din care au făcut parte. O altă problemă e legată de mentalitate: să vorbești despre Gulag e privit ca o slăbiciune națională, care ar putea dăuna imaginii țării.
