La sfârșitul romanului său „Pădurea Nebună”, Zaharia Stancu explică cititorului că numele regiunii, iar astăzi județului, Teleorman vine din turcă, de la deli orman, literalmente: pădure nebună. Etimologia nu e departe de adevăr, mai ales că turcescul deli ne-a mai lăsat în limbă și un sinonim al lui nebun: diliu.
Totuși, Teleorman nu poate veni direct din turcă, din turca osmanlîie, cea vorbită și azi în Turcia urmașă a Imperiului Otoman, din motive fonetice și fonologice. Dacă deli, nebun în turcă, a dat într-adevăr și verbul a (se) dili și diliu, cu D-, e limpede cu nu putea să dea în același timp Tele-, din Teleorman, cu T-. Sursa trebuie să fie alta, o limbă turcică în care D- inițial a devenit T-.
Avem acea limbă, pe care o cunoaștem destul de bine din documente scrise. Este limba cumanilor, unul din acele popoare pe care am învățat la școală să le numim „migratoare” și să le imaginăm ca semi-sălbatice. În plus, o putem compara cu o limbă soră, vorbită azi, limba kumîkă. Populația turcofonă kumîk din stepele Daghestanului, la poalele Caucazului, pare a reprezenta descendenții direcți, în linie continuă, ai cumanilor. Vom vedea imediat că de la ei ne-a rămas nu doar denumirea de Teleorman, dar și un termen tehnic precum oina.
Accesul la limbile vorbite în Caucaz a fost facilitat enorm după destrămarea Uniunii Sovietice. Dificultatea de a le studia a făcut că nici măcar un turcolog cum a fost Vladimir Drimba, editorul cel mai recent al lui Codex Comanicus (Editura Enciclopedică, București, 2000) nu a comparat cumana, așa cum ne e cunoscută din acel vechi dicționar și ghid de conversație medieval, decât cu limbile cele mai accesibile: turca osmanlîie, găgăuza, tătara, limbile kipceak.
Kumîcii sunt astăzi unul din principalele grupuri etnice din Daghestan, unde au ajuns, venind din Asia centrală, în Evul mediu timpuriu. Locuiesc în câmpiile din apropierea munților Caucazului și de la marea Caspică, iar până la cucerirea rusă s-au bucurat de cel mai mare prestigiu feudal în zonă. Mini-sultanul lor (numit șamhal, termen folosit doar de ei) domnea peste muntenii indigeni dimprejurul târgului-capitală numit Tarki.
Etnonimul kumîk vine în mod limpede de la kum = nisip, câmpie, ceea ce îl explică nu doar pe cel al cumanilor, dar și faptul că pentru slavii kieveni și ruși strămoșii kumîcilor/cumanilor erau poloveții, poloveț fiind doar o traducere slavă a lui cuman sau kumîk: pole = câmpie în limbile slave (de unde și: Polonia).
O analiză amănunțită a dicționarului și ghidului de conversație care este Codex Comanicus (CC, vezi mai multe aici:) ne arată identitatea totală a limbii de acolo cu cea a kumîcilor de astăzi.
Corespondențele între cumană și kumîcă sunt totale exact in acele puncte unde cumana se distinge de turca otomană, inclusiv în flexiunea verbală și în cea a pronumelor personale în toate detaliile lor.
La fel, în kumîkă unui D- inițial turc îi corespunde un T-, ceea ce face că în română avem în același timp diliu (nebun), din turcescul deli, dar și Teleorman (pădurea nebună, teli orman), cu T-, pentru că deli în turcă = teli în kumîkă.
Tot așa, turcesul dil (limbă) = til în kumană etc.
Inainte de a purcede la o prezentare comparativă, care ar lua mult timp, ajunge să spunem că peste tot acolo unde în Codex Comanicus limba diferă de turca osmanlâie (otomană), ea corespunde întru totul cu kumîka.
Astfel, în ambele, cumană și kumîkă:
– rău: iaman
– mâine (lat. cras): tangala
– aici: munda
– ușor: engil
– mare: ullu
– mic: kiççi (împrumutat și în maghiarã: kicsi)
– foc: ot
– noapte: tun
– ploaie: iangur
– pâine: etmek (scris etmac în CC)
– frumos: körklü (scris chorclu în CC)
– lup: börü (scris boru în CC)
Termenii de familie, orientarea spațială, adverbele, anotimpurile, iarnă-vară, totul corespunde între cumană și kumîkă, ba chiar regăsim în mod previzibil termeni cumani/kumîci care au trecut și în rusă: tuman (ceață) sau buran (furtună).
Este limpede că avem de-a face cu aceeași limbă și că kumîcii de azi reprezintă urmașii „cumanilor negri”, celălalt ținut cuman, separat de Cumania din Valahia.
E cu atât mai puțin surprinzător să întîlnim în limba turcă kumîkă din Caucaz termenul „oina” = joc, întrecere sportivă (verbul fiind oinamak = a se juca).
Dicționarele românești au apropiat întotdeauna jocul oina de turcescul otoman oyun (= joc – sărim, desigur, peste absurdele derivări de la oaie, oi, care ar vrea ca oina să fi fost un joc al ciobanilor, eventual urcând până la daci), numai că fonetic derivarea de la tc. oyun era în mod vădit neclară. Kumîkul/cumanul oina ne arată acum adevărata sursă.
Nici nu e de mirare că în trecut oina s-a practicat cu preponderență mai ales prin… Teleorman.
Neagu Djuvara va fi fericit acum.
