Linkuri accesibilitate

Cees NOOTEBOOM. Următoarea poveste


Un roman (preaplin!) de nici 90 de pagini, dar care însumează o bună parte a Bibliotecii Lumii.

Nu-mi spunea nimic, numele olandezului Cees Nooteboom (n. 1933), înainte de a-i fi citit Următoarea poveste, Univers, 2013, iar faptul că se bucură de preţuirea lui J.M. Coetzee – „prea inteligent, prea sofisticat, prea abil în a crea marea iluzie a realismului” – m-a făcut să-i parcurg romanul cu ochi şi mai exigenţi.

„Cele mai mari braţe din lume mă culeseră din Amsterdam şi, după cât se părea, mă depuseseră într-o cameră din Lisabona. (…) Şi cunoşteam această cameră, căci aici, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, comisesem un adulter”, aşa îşi începe povestea Herman Mussert, zis şi Socrate, fost profesor de latină („Eram urât, iar frumuseţea era pasiunea mea, nu frumuseţea vizibilă, (…) ci varianta cealaltă, ascunsă sub carapacea inexpugnabilă a unei limbi moarte”), iar după ce-i dat afară de la liceu, câştigându-şi existenţa din alcătuirea ghidurilor turistice, pe care le semnează Dr. Strabo. Cum însă „nimic nu valorează mai mult decât o experienţă veritabilă a déjà-vu-ului” – iar în cazul dat, a déjà-lu-ului, căci personajul e „o prelungire a bibliotecii” –, bărbatul revede în oglinda retrovizoare povestea sa de dragoste cu Maria Zeinstra, „profesoară de biologie la acelaşi gimnaziu unde preda şi soţul ei, Arend Herfst”, femeia fatală cu păr roşcat ce-l alintă „chifteluţă” şi care i-o spune de la obraz: „Pentru cineva atât de urât, arăţi încă destul de bine”. Toate bune şi frumoase, doar că le ménage à trois se-ntoarce în ménage à quatre – Arend Herfst iubindu-se cu Lisa d’India, cea mai strălucită elevă a gimnaziului & fata aceea „atât de tânără, încât puteai vorbi cu ea despre nemurire”; or, aceasta din urmă pare să intuiască ceea ce le scapă tuturor celorlalţi: „Dacă termin cu Arend Herfst, înseamnă că o veţi pierde pe doamna Maria Zeinstra?” Înainte să aflaţi răspunsul, ce-ar fi să vă bucuraţi de perfecţiunea unei fraze ca aceasta, chintesenţă a stilului auctorial: „…cum a fost cu putinţă, se întrebă el, ca o mână pe care o sprijini de marmura unui pilastru să ia cu sine o părticică minusculă, microscopică, invizibilă şi cum toate aceste mâini, vreme de atâtea secole, prin simpla repetare a aceluiaşi gest, modelaseră o mână care tocmai acum se prezenta ca absenţă.”

Un roman (preaplin!) de nici 90 de pagini, dar care însumează o bună parte a Bibliotecii Lumii, ceea ce-l face pe Ed Park, de la The Village Voice să afirme: „Ca şi opera lui Nabokov, romanele lui Nooteboom sunt pline de aluzii literare şi culturale”.

22 aprilie ’19

XS
SM
MD
LG