În fazele lui incipiente, regimul bolșevic al lui V. I. Lenin a fost extrem de rezervat în a reînființa o forță polițienească profesionistă sau o armată. Ca simboluri ale represiunii țariste, acestea erau discreditate, iar în proiectul socialismului în Rusia pe care îl gândea Lenin, păreau redundante. Puterea acestor instituții urma a fi asumată de către o miliție universală. Comisia Extraordinară Panrusă pentru Combaterea Contrarevoluției și a Sabotajului, celebra Ceka, a fost concepută așadar ca o urgență, ca o instituție eminamente temporară care trebuia să se ocupe, până la coagularea acelei miliții, de pericolele la adresa statului.
Pe de altă parte, fiind zămislită ca un organism tranzițional cu puteri reduse și personal puțin, ieșea de sub jurisdicția ministerelor statului (sau comisariatelor). Înființată în urmă cu 102 ani, pe 20 decembrie 1917, Ceka răspundea doar în fața unui consiliu de miniștri bolșevic (denumit Sovnarkom, sau Sovietul Comisarilor Poporului), în vreme ce Lenin asuma singur responsabilitatea privind supravegherea și controlul activităților sale.
Nu este aici locul pentru o analiză exhaustivă a circumstanțelor în care această instituție represivă a ajuns mai mult decât o agenție a coerciției totale, însă trebuie spus cât se poate de apăsat că Ceka a devenit rapid cea mai extinsă, eficientă și de încredere structură administrativă aflată la îndemâna bolșevicilor. În contrast evident cu multe dintre comisariate, pe Ceka se putea miza, altfel spus, pentru a rezolva lucrurile! Părea că avea de una singură energia, expertiza și determinarea de a mobiliza oameni și resurse materiale, la o scară nemaiîntâlnită, pentru a face față succesiunii de crize de care s-a lovit regimul bolșevic în primii ani de existență. Și, cu cât se amplificau crizele, cu atât creșteau și aparatul represiv al Cekăi, bugetul și nivelul de sofisticare a structurii interne. Dezvoltarea Cekăi până la a deveni un „stat în stat” a reflectat din plin conștiința bolșevică a propriei fragilități și a izolării marcante a regimului.
Felix Edmundovici Dzerjinski (1877–1926) a fost cel care a fondat poliția politică leninistă și a condus-o până când aceasta a devenit GPU, adică Administrația Politică de Stat, în februarie 1922. Nici „Felix de Fier”, nici Lenin, nu pot fi absolviți pentru adesea excesiva și barbara represiune executată de Ceka. Violența bolșevică a fost mai dezinhibată și fățiș asumată și pentru că era mai „abstractă”, bazată pe o formă de scientism, pe pretinsa cunoaștere a legilor Istoriei și evoluției claselor sociale. Una dintre ele, burghezia, trebuia să dispară complet. Pentru bolșevici, această clasă trebuia exterminată fără stabilirea vreunei vinovății clare în raport cu puterea sovietică.
Aceștia au fost, de fapt, parametrii care au definit soarta indivizilor acuzați, aceasta a fost esența Terorii Roșii. O convingere împărtășită, desigur, până la ultimul, chiar și de către cei mai simpli executanți ai ordinelor. Întrebat la un moment dat de ce n-au ținut evidența condamnărilor la moarte și a execuțiilor, un cekist de rând a răspuns: „La ce bun toate aceste formalități administrative de vreme ce suntem pe cale să-i lichidăm, ca clasă, pe culaci și burghezi?”.
„Teroarea de clasă” a fost justificată constant prin faptul că o nouă lume era pe cale de a se naște. Așa cum explica și Krasnyi Metch, organul de presă al Cekăi, în primul său număr, era respins întregul edificiu moral al vechii lumi. Se preciza, nici mai mult, nici mai puțin, că burghezia inventase tot acel sistem valoric în scopul de a exploata păturile de jos. În această accepțiune, moralitatea bolșevică nu avea precedent iar noua umanitate devenea absolută pentru că se sprijinea pe un nou ideal: distrugerea tuturor formelor de opresiune și violență. Pentru bolșevici (și implicit pentru cekiști), totul era permis pentru că se credeau a fi primii care ridică sabia nu pentru a oprima, ci pentru a elibera umanitatea din propriile-i lanțuri. Principiul lor: „Lăsați sângele să curgă liber”.
În 1920, Lenin însuși declara ferm că „un bun comunist este în același timp un bun cekist”. Descendentă directă a Comitetului Militar Revoluționar, organul operativ al Revoluției din octombrie, Ceka sfârșitului de an 1917 avea ca principală misiune suprimarea grevelor antiguvernamentale, mai ales în serviciile publice, ministere, căi ferate, poștă și administrație, bănci, fabrici, etc. Tot Ceka lui Dzerjinski, cu aprobarea lui Lenin, putea impune pedeapsa cu moartea chiar înaintea reinstituirii oficiale a acesteia, în iunie 1918.
Pe scurt, instituția represivă leninistă se născuse ca un instrument flexibil al extralegalității. Având puteri speciale, Ceka servea drept agenția „bună la toate” a Partidului, extinzându-și câmpul operațional către zone foarte rar atinse de alte poliții politice: organizarea transportului și comunicațiilor, rezervele de combustibil, măsuri antiepidemice și așa mai departe. Tot până în 1920, Comisia Extraordinară Panrusă devenise—în cuvintele sinistrului său lider, Felix Dzerjinski—„cea mai eficientă armă a dictaturii proletariatului”.