Linkuri accesibilitate

Cele câteva morți ale lui Pier Paolo Pasolini


Poet al apocalipsei, „ideolog al erosului și erotizator al ideologiei”, cum l-a numit Italo Calvino, regizorul și scriitorul italian Pier Paolo Pasolini (1922–1975) a fost ucis în noaptea de 1–2 noiembrie 1975, pe o plajă din Ostia, la periferia Romei. Același Calvino credea că Pasolini fusese asasinat dintr-o aspirație D’Annunziană (aluzie la părintele protofascist italian), un fel de mântuire prin violență. Rămâne până în zilele noastre o crimă învăluită în mister, un thriller negru care a aprins imaginația multor scriitori și artiști. Să revedem, bunăoară, pelicula din 2014 a regizorului american Abel Ferrara, cu Willem Dafoe interpretându-l pe Pasolini în ultima zi a vieții sale.


Un anume Giuseppe Pelosi, 17 ani, fusese prins conducând mașina lui Pasolini și apoi acuzat pentru uciderea acestuia. Trei decenii mai târziu, Pelosi și-a schimbat mărturia inițială, a acuzat alți trei misterioși bărbați cu „accent sudist” și ancheta în privința celebrului asasinat a fost redeschisă. Ceața misterului din jurul acestui caz nu făcea decât să se îngroașe. Chiar și așa, multă lume a crezut de-a lungul anilor că fusese vorba de o crimă politică împotriva unui star intelectual marxist.

Pasolini era comunist și homosexual. Burghezia italiană îi ura pe comuniști, dar îi respecta ca gardieni ai moralității private, ai virtuților „naționale” și „civice”, care fuseseră sacrificate pe altarul profitului economic. Prin urmare, Pasolini era detestat nu pentru că era perceput ca un comunist, ci pentru că atacase tabuurile sexuale din calitatea de comunist, asumând o identitate a angajamentului artistic și politic, a artei și vieții. Provocatorul devenise periculos și societatea italiană, sub stindardul moralității comuniste, căuta o formă de revanșă împotriva lui Pasolini pentru transgresarea limitelor ordinii morale. Să nu uităm că, în timpul vieții sale, artistul a fost târât în peste 30 de procese pentru „obscenitate”, „pornografie”, „dispreț la adresa religiei”, etc.

Membru al Partidului Comunist Italian din 1947, Pier Paolo Pasolini își începuse cariera militantă ca secretar al secției din Casara copilăriei, regiunea Friuli. Acolo lipise el, pentru prima dată, pe pereții și zidurile satului, acele dazibao, propriile lui opinii despre evenimentele politice, scrise în jargon sau dialect, sau chiar diatribe împotriva creștin-democraților locali. Colegilor săi de partid li se părea cel puțin suspectă această ură pentru creștin-democrați, motivația ei etică, pentru că o vedeau ca pe un obstacol în calea armoniei politice. Dar cu la fel de multă circumspecție priveau apelul din scrierile sale la subconștient, la irațional, la Freud, interpretarea viselor, psihanaliză—referințe moderniste care nu aveau decât să-l izoleze și mai tare în sânul organizației. Vorbim, nu-i așa, de epoca Jdanov, când Aleksandr Fadeev, președintele Uniunii Scriitorilor din URSS, apostol al realismului socialist și profet al decadenței culturale, îl numea pe Sartre o „hienă dactilografă” și un „șacal înzestrat cu stilou”.


Un adevărat Război Rece se pogorâse asupra „intelectualilor decadenți” după Congresul de la Wrocław din 1948, acolo unde delegația sovietică declarase că „acțiunea monopolistă are nevoie de oameni remarcabili pentru a realiza misiunea dominației globale: scriitorii, filosofii, artiștii reacționari sunt gata să muncească pentru pâinea lor. Schizofrenicii, dependenții de morfină, sadicii și proxeneții sunt pe același piedestal cu agitatorii, spionii și gangsterii”.

La rândul său, Palmiro Togliatti dorea să-și primenească partidul împotriva „decadenței artistice” și, după înfrângerea comuniștilor în fața creștin-democraților în aprilie 1948, a ținut și mai tare ca PCI să ofere o garanție morală Bisericii Catolice: etica proletară. În același timp, susținea condamnarea „intelectualilor degenerați” de către Biserica ortodoxă rusă. N-a fost analizat suficient, cel puțin din perspectivă psihanalitică, mitul virilității încarnate de partidul comunist încă de pe vremea Internaționalei, Marx, Lenin și Stalin. Partid, Patriarh, Putere: P.P.P., inițialele folosite adesea chiar de către Pier Paolo Pasolini. Un partid al masculilor, pentru masculi. Un partid care tocmai de aceea penalizează orice deviere, orice singularitate. Un partid care proscrie diferența: femeile, homosexualii, subproletariatul.

Numai așa putem înțelege de ce lupta lui Pasolini împotriva tabuurilor sexuale și violenței morale apare peste tot ca o bătălie împotriva tiraniei Statului. În numele acestei Morale/ acestui Stat declara Togliatti despre André Gide, în 1949: „Ar fi făcut mai bine să scrie despre pederastie, câmpul lui profesional”. Gide fusese încununat cu Premiul Nobel pentru literatură în 1947. Excluderea lui Pasolini din partid pentru „turpitudine morală” s-a produs pe acest fundal.

După 1949, Pier Paolo nu s-a mai referit la izolarea lui politică. Aruncat într-un exil precar, a plecat la Roma cu mama sa și, dintr-o deprimantă suburbie de lângă recele Tibru, a găsit, ca într-un roman, o poziție de predare la o școală privată. Roma clasei muncitoare, violentă și aspră, prima sursă de inspirație pentru scriitor și regizor, îl acceptase. Partidul îl respinsese. Era abia prima „moarte” a lui Pier Paolo Pasolini...

Vezi comentarii

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG