Un articol semnat de Ana Codău în revista „22” constată că centenarul Marii Uniri este o aniversare ratată pentru România. Se preferă „festivismele ieftine, dulcege, de duzină, cumva previzibile şi nu recuperarea idealurilor, realizărilor, memoriei generaţiei de la 1918”, iar România se află într-un moment de declin politic. „Avem, scrie Ana Codău, un Adrian Năstase extrem de vocal, fost deţinut, care apare pe coperta Jurnalului naţional”, alături de Maniu şi Argetoianu, sub titlul «Foşti prim-miniştri ai României deţinuţi politic». Ce neruşinare! Ce sfidare crasă a istoriei, a memoriei colective, a adevărului! Avem un Adrian Năstase fost premier, fost deţinut şi atât. Nu prea departe de el, avem un Adrian Severin care face, pe o platformă de socializare, o comparaţie între închisoarea Rahova, în care a fost deţinut, şi «Gulagul României îngenunchiate»”. Generaţia politicienilor de azi distruge până și memoria victimelor comunismului. „Generaţia Marii Uniri e umilită”, pentru că „Centenarul este, astăzi, mai ales despre trecut”. Și asta, „pentru a acoperi neputinţele, durerile, decepţiile prezentului”.
Revista „22”a publicat în numărul curent o listă cu 200 de nume de colaboratori ai secției Securității care se ocupa de supravegherea emigrației românești. Pe lista comunicată de cercetătorul Consiliului Național pentru studierea Arhivelor Securității Mădălin Hodor, numele proaspătului președinte al Academiei Române, istoricul și universitarul Ioan Aurel Pop a provocat deja cel puțin două comentarii în presă, după ce rectorul Universității Babeș-Bolyai a postat pe Facebook un fel de „reacție”. Textul e scris în răspăr ironic și se încheie cu supoziția că nu mai lipsește decât să fie... „condamnat la moarte”. „Nu, domnule Ioan Aurel Pop, nu vă condamnă nimeni la moarte, scrie Melania Cincea în 22 – este chiar jenant să pozați emfatic în martir. Ceea ce se așteaptă de la dumneavoastră este o asumare demnă a trecutului, dacă a existat un pact cu diavolul roșu, sau o clarificare a prezenței pe «lista brigadierilor» generalului de securitate Aristotel Stamatoiu”.
Pe site-ul Republica.ro, Cristian Tudor Popescu reacționează în același fel, dar se acomodează mai strâns din punct de vedere „stilistic” la reacția lui Ioan Aurel Pop. Dl Pop, scrie jurnalistul, folosește un procedeu retoric numit ignoratio elenchi, adică a spus ceva ca să evite să spună altceva. Un alt nume sonor de pe acea listă, directorul ziarului „Cotidianul”, Cornel Nistorescu, interesează mai puțin, fiind treaba publicului să-l judece drămuindu-i popularitatea. În cazul lui Ioan Aurel Pop e vorba de cineva în serviciu public: profesor la o univeristate de stat, cu misiunea de a forma minți și caractere. Studenții nu pot alege dacă să aibă sau nu de a face cu el. Ca atare, dacă Ioan Aurel Pop preferă să se prezinte „victimă” a faptului că s-a născut în anii cincizeci, că a fost eminent și că e capabil, și eventual că s-a înscris în Partidul Comunist ca să-și poată susține doctoratul, «nu e în chestie», cum ar fi spus Titu Maiorescu. Ce avea de făcut academicianul, precizează Cristian Tudor Popescu, era să răspundă simplu: a colaborat cu Brigada Antiemigrație a Securității? Dacă da, ce a făcut efectiv? De ce nu a comunicat public, după 1989, faptul colaborării? Va să zică, dacă da, da, dacă nu, nu. „Subsemnatul, se încheie articolul, nu știu în ce măsură dl Pop are vreo vină. Dar știu(...) o regulă a Securității: atenție mărită când cineva începe brusc să vorbească mai mult decât e cazul”.
