În pofida aroganței lui prezumțioase, stalinismul era asaltat de contradicții ireconciliabile. Era absolut paranoic, exclusivist, hipersuspicios, pe scurt, apoteoza obscurantismului. În ciuda acestora, problema lui fundamentală a fost personificarea malignă a autorității și, ținând cont de psihologia lui Stalin, rolul, tot mai cumplit, al poliției politice. Până și acoliții lui Stalin erau paralizați de teamă și intrau în panică la fiecare toană a dictatorului, fără să-i înțeleagă deciziile oculte.
Pe termen lung, cu toate eforturile mașinăriei staliniste, sistemul nu a putut să funcționeze. Unele prevederi scandaloase au fost înlăturate după moartea corifeului, dar, evident, nu esența: monopolul puterii partidului comunist. În felul lui banal și ursuz, Leonid Brejnev a oferit o ilustrare perfectă a gândirii staliniste: „Avem un partid, un conducător. Pentru ce să dorim o opoziție? Oamenii vorbesc mereu despre libertate. Ce înseamnă libertatea?” (Citat de Mihail Voslensky în Nomenklatura, Garden City: Doubleday, 1984, p. 243)
Glorioasă pentru nomenklatură, epoca lui Stalin a fost plină de confuzii și suferință, de incredibilă spaimă. În timpul marii epurări, dar în mod deosebit după 1949, nimeni nu se simțea în siguranță în anturajul lui Koba, iar membrii clicii de la conducere - așa cum, ulterior, a admis Hrușciov - erau nesiguri de șansele lor de supraviețuire. În accepțiunea lui Stalin, oricine era un potențial trădător, și depindea de el, și numai de el, să decidă în privința vieții sau morții supușilor. Oricine risca să alunece în capcana intrigilor lui Stalin. Posedat de ură față de întreaga umanitate, dictatorul vâna dușmanii în dacha lui izolată de la Kunțevo, îmbătându-se cu fantasmele viitoarelor vendete, noilor epurări sângeroase și represiunii finale. Îi ura el visceral pe toți lacheii din Politburo - unde erau extravagantul Troțki, istericul Zinoviev, suavul Kamenev, acidul Radek și, în special, Buharcik, Nicolai Ivanovici Buharin, pe care Lenin îl numise cândva copilul minune al partidului? Stalin era acum obligat să domesticească „pisoi” știrbi, niște lamentabili și dezgustători liliputani.
Ultimele zile ale lui Stalin trebuie să fi fost extrem de triste și nespus de nostalgice. Romanul funest al luptelor facționiste se terminase, Tito fusese excomunicat, conspirația sionistă demascată, dar el încă privea neliniștit către viitor. Urmașii lui erau lipsiți de vlagă. Erau niște executanți fără coloană vertebrală, incapabili să gândească în termenii istoriei universale. Lipsiți de îndrumarea lui, cu siguranță că vor ruina magnificul edificiu totalitar. Discursul lui Stalin la Congresul al XIX-lea, din octombrie 1952, a fost un strigăt disperat, testamentul teoretic și politic, plin de scepticism, al dictatorului. Această admonestare era învăluită în jargonul „progresist”, dar temerile lui Stalin în legătură cu succesorii lui se puteau ghici din transformările organizatorice ale conducerii partidului. Bătrânilor staliniști, precum Gheorghi Malenkov, Viaceslav Molotov, Nikita Hrușciov, Kliment Voroșilov, Lavrenti Beria, Anastas Mikoian sau Lazar Kaganovici, li s-au alăturat în eșalonul superior reprezentanții celei de-a treia generații bolșevice, gata să îndeplinească sarcinile de exterminare încredințate de „șef”. Suslov, Brejnev, Patolicev, Ignatiev, Pervuhin, Șepilov, ca să menționez doar câțiva din așii noii elite a puterii, erau încurajați să răstoarne vechea clică.
În săptămânile lui din urmă, într-o ultimă zvâcnire criminală, Stalin a făcut toate eforturile să născocească noi procese-spectacol, mai înrăite, mai „pedagogice” și mai extinse decât cele anterioare. „Complotul medicilor”, demascat datorită vigilenței tovarășului Stalin, a devenit cântecul său de lebădă. A murit și mulți din „trădători” i-au supraviețuit nepedepsiți. Cu toate acestea, din mausoleul său, „bătrânul comandant” a continuat o vreme să vegheze evenimentele de la Kremlin, trăgând sforile, învrăjbind diverse facțiuni, punându-i în umbră pe „pigmeii” ce pretindeau că ar fi mai buni decât fuseseră vreodată leniniștii.
Cel mai mare geniu al omenirii, a patra sabie a marxismului nu se putea odihni în pace. Nimic nu se întâmpla în partidul leninist, în consecință nici în comunismul internațional, fără a se face referire la ceea ce scriitorul sovietic Konstantin Simonov numise cândva „chestiunea blestemată” a lui Stalin și a stalinismului...
