Crimele împotriva umanității sunt imprescriptibile. Este un fapt recunoscut de legislația internațională, care a trebuit până la urmă respectat și în România. Nu știu ce se mai poate face în raport cu călăii comuniști care au încetat din viață, probabil că nu avem decât șansa recursului necontenit la memorie. Au fost însă unii dintre acești indivizi care s-au plimbat liber după 1989 și au sfidat cu nerușinare fostele victime, ba chiar au încasat pensii enorme și au rânjit sardonic când citeau texte precum acesta.
Alexandru Drăghici (1913–1993) a fost comandantul suprem al ceea ce un scriitor numea „Arhipelagul MAI”. Comandantul unei monstruoase colonii penitenciare, omul fără remușcări și fără urmă de căință. Beneficiind de încrederea lui Gheorghiu-Dej, generalul politic Drăghici a impus supremația Securității și a ordonat lichidarea fizică a celor bănuiți de intenții „dușmănoase”. Savura în chip patologic să poruncească tortura fizică a victimelor sale. Rudimentar ca gândire, un ins vindicativ și meschin, Drăghici a promovat ofițeri plăsmuiți după chipul și asemănarea sa: Vasile Negrea, Ionel Gal, Janos Vincze, Tănase Evghenie, Nicolae Doicaru, Neagu Cosma, Aurel Moiș. Adjuncții săi erau Pantiușa, Nicolschi, Mazuru, Marin Jianu. Un timp, în subordinea sa au lucrat ilegaliști precum Vasile Vâlcu, Aurel Stancu, Wilhelm Einhorn, Hristache Zambetti, Eugen Szabo. Unul dintre apropiații săi a fost pugilistul de partid, Florian Dănălache, un timp comandant al grănicerilor și general MAI, apoi șeful organizației București a PMR. O brută cu care Drăghici se înțelegea perfect.
Conflictul cu fostul voluntar în Brigăzile Internaționale Stancu s-a soldat cu eliminarea acestuia din conducerea MAI. L-a lucrat cât a putut pe fostul ceferist Ștefan Pavel când acesta a fost numit într-o funcție de vârf în MAI. La fel, când a decis să se debaraseze de generalul Mihai Gavriliuc, șeful DIE, fostul vicepreședinte al Comisiei Controlului de Partid a fost acuzat că a mințit în autobiografia sa și a fost exclus din PMR. Marile crime ale regimului comunist au fost indisociabil legate de rolul lui Drăghici, ceea ce, desigur, nu diminuează responsabilitatea predecesorului său, Teohari Georgescu. Drăghici nu a luat nicio decizie importantă fără să se consulte cu soția sa Martha, membră a clanului de veterani ilegaliști Cziko. Au adoptat două fete, nepoatele lui Drăghici, Aurica și Norica. Locuiau pe Șoseaua Kiseleff, în casa în care stătuse Ana Pauker și unde s-a mutat, după debarcarea lui Drăghici, Paul Niculescu-Mizil. În 1963, s-a născut fiul lor, Alexandru.
Doctorul de familie al soților Drăghici a fost Abraham Schechter, mort în împrejurări tenebroase în anii ’70. Doctorul Schechter a fost și medicul personal al soților Ceaușescu. S-a lansat de către Securitate zvonul că s-ar fi sinucis. Ceea ce știu cu precizie este că, scurt timp înaintea straniei sale morți, doctorul Schechter a vizitat-o pe sora tatălui meu, cu care avea relații amicale, și i-a vorbit de planul de a se recăsători (soția sa murise cu câțiva ani mai devreme). Căuta o garsonieră în zona Dorobanți, unde să se mute împreună cu viitoarea sa nevastă. Era departe de a fi depresiv. La înmormântarea sa, Elena Ceaușescu a depus un imens buchet de flori, l-a asigurat pe fiul doctorului, asistent la IMF, de sprijinul ei dacă va avea nevoie de ceva. Sorin Schechter a emigrat din România după câțiva ani.
Istoria acelei morți este legată de presiunile Securității de a-l schimba pe Schechter din funcția de medic personal al lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu. Din câte cunosc, Nicolae Ceaușescu a renunțat la serviciile lui Schechter în favoarea unui medic militar, câtă vreme Elena Ceaușescu a declarat că nu acceptă niciun alt medic în afara celui care se ocupase de ea vreme de decenii.
Una din consecințele acelei încețoșate afaceri a fost schimbarea lui Ion Stănescu, în aprilie 1972, din funcția de șef al Departamentului Securității Statului. Între timp, Martha Drăghici se va fi dus în lumea celor nedrepți. Era o femeie de o rară duritate, o scorpie de care se temeau chiar și rudele ei apropiate, o comunistă fanatică, un permanent rezervor de ură. După aprilie 1968, umbla prin zona Pieței Dorobanți și acosta diverși ilegaliști pentru a se plânge de ingratitudinea lui Ceaușescu. Colecționa și disemina bancuri despre „eroul neamului” și despre soția sa. România a suferit îngrozitor sub domnia cuplului Ceaușescu. Lucrurile ar fi fost probabil încă și mai cumplite dacă în fruntea țării s-ar fi aflat Alexandru și Martha Drăghici.
