Descoperirea conștiinței identitare, ascunsă atîta vreme în viața aparent strict economică a societăilor occdentale, e marea revelație a acestui început de secol. Deocamdată, instituțiile politice sînt șocate și, în afara, unei reacții rigide de respingere, nu au soluții credibile. Cealaltă descoperire majoră a acestor ani vine prin contradicție cu furia identitară a occidentului. Ea spune că partea de Est a Europei e mult mai puțin conștientă sau preocupată de problemele identității și, pe dos față de Occidnent, mult mai sensibilă la problemele economice. Din nou, această situație răstoarnă un clișeu. Opinia generală vedea în Est un teritoriu patriarhal și tardiționalist în care identitatea ocupă poziția principală. Aplecarea esticilor spre naționalism și practică religioasă a încurajat această concluzie. Dar mișcările societăților estice nu confirmă aceste teorii. Astfel, marile dispute politice interne ale Estului sînt, aproape fără excepție, legate de salarii, pensii, impozite, costul vieții, sistemul de sănătate și comparația venitului pe piața muncii în est față de vest. Există și excepții, dar ele sînt mai puțin importante decît ar fi de crezut. Polonia și Ungaria țin afișul cu împotrivirea față de liberalismul occidental, dar conflictele economice sînt, și în aceste țări, vii, deși insuficient remarcate. De ce stau lucrurile așa?
Cum se explică inversiunea surprinzătoare de pondere a identității și a economiei în Vest și Est? Pe de o parte explicația e negativă. Ea stă, adică, în absența, în Est, unor din factori care au iritat și scos la lumină conștiința identitară, în Vest. Asta înseamnă, pur și simplu, că Estul nu s-a lovit de valul de migrație care a inundat Vestul și nici de programul politic radical liberal care a schimbat sau anulat instituții și tradiții vechi în occident. Pe de altă parte, lucrurile nu se pot reduce la acest tip de explicații. Incapacitatea de a articula public și politic propria identitate nu poate veni doar din absența provocărilor. Ea ține, foarte plauzibil, de o anumită ezitare pe care patriotismul decorativ și strident o ascunde foarte bine. Românii, moldovenii, bulgarii, slovacii și alți est-europeni sînt dominați de presiuni și frustrări economice, într-o măsură care nu admite rivalitate. Sărăcia explică mult. Sărăcia ca traumă comunistă și sărăcia culturală provocată tot de comunism explică mai mult. Diferența de amploare între conștiința identitară extremă în Occident și conștiința identitară mult mai redusă în Est ar trebui să încurajeze anumite concluzii îndelung neglijate. E vorba, mai întîi, de succesul extraordinar al comunismului ca forță de deposedare culturală. Mai clar spus, lăsînd în viață doar un patriotism dogmatic și eliminînd cu duritate valori fundamentale ale tradiției, comunismul a slăbit grav conștiința identității. Accentul s-a mutat spre festivism gol și patriotard. Marile mișcări de populație de la sat la oraș, încurajate sau forțate de comuniști, au produs o dislocare care a dezorientat la nivel de masă. Educația, în aparență riguroasă, a eliminat legăturile cu tradiția spirituală și a blocat gîndirea. Masificarea generală a vieții a slăbit conștiința diferenței și a lăsat în loc o sumă de reflexe fără corespondent în viața interioară. Mizeria și lipsurile au făcut restul. Ele au creeat o dependență obsesivă de hrană, încălzire și supraviețuirea familiei. În genere, sensul identității a supraviețuit în versiuni strict personale și nu a fost recuperat după căderea comunismului. Marele paradox identitar Vest-Est e evident, abia acum, la 30 de ani după eliminarea comunismului. Puse la un loc, experiențele divergente ale Vestului și Estului spun că Europa are o mare problemă de raportare existențială. Dacă pare prea mult spus, atunci va fi greu să explicăm fierberea care a cuprins atîtea societăți europene. Întrebarea cine sînt?, sau cine mai sînt?, se pune tot mai apăsat și deobicei cu răspuns negativ, în Vest, sau fără răspuns, în Est. Cu siguranță, însă, această întrebare e tot ce se întîmplă mai important în Europa vremurilor noastre.