Dacă e adevărat că istoria se repetă, atunci e de crezut că tot ea lasă în urmă o colecție bogată de corpuri delicte. Martori și mărturii, fapte și idei, convingeri și angajamente se strâng într-o descriere amănunțită a timpului și dau ceva ce poate servi, în viitor, celor ce nu își înțeleg vremurile. Acest catalog complicat și precis se numește, în genere, literatură și e, adesea, confundat cu exercițiul estetic gratuit al literelor frumoase. Însă nimic nu ilustrează mai bine gravitatea literaturii și nu înlătură mai convingător ipoteza estetismului pur decât situațiile în care istoria unei epoci e reprodusă de o literatură de mare calibru și lăsată spre înțelegere veacurilor ce vin.
Cazul marii literaturi ruse din ultima jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX e remarcabil. În mai puțin de 100 de ani de cultură scrisă, o literatură vastă și matură a dat lumii romane, proză scurtă, teatru și reflecție de o pătrundere și calitate aroape neverosimile. Începînd cu 1840-50 și continînd pînă în primele decenii ale secolului XX, o serie neverosimilă de scriitori au creeat capodopere în serie și au fixat, astfel, cea mai mare generație literară a Europei moderne. Turgheniev(1818-1883), Tolstoi (1828-1910) și Dostoievski (1821-1881) sînt, fără îndoială, figurile cele mai faimoase, într-un șir de creatori excepționali, aproape imposibil de epuizat și de explicat. Cehov (1860-1904) și Gogol (1909-1852), Goncharov (1812-1891) și Saltikov-Schedrin (1826-1889) fac parte din aceeași literatură strălucită și vizionară pe care o încheie, tîrziu, mult după 1920, geniul unor Bulgakov (1891-1940), Platonov (1891-1951) și Soljenițin (1918-2008).
Calitatea și densitatea acestei cascade de opere majore sînt cu totul ieșite din comun, însă trăsătura cea mai tulburătoare a acestei epoci de creație e vizibilă, probabil, abia acum. Astăzi, după mai bine de un secol, această mare literatură pare oglinda premonitorie și fidelă a epocii pe care o trăim acum. Aproape tot ce s-a scris și gîndit în extraordinara literatură rusă de după 1850 e la dispoziția noastră ca o enormă carte de istorie și, mai mult, ca un manual de îndreptat umanitatea într-un moment critic, altfel de neînțeles. Cu alte cuvinte, frământările și patimile, absurditățile și violența morală sau fizică pe care vremurile noastre le acumulează fără oprire sunt prezente, descrise și explicate cu o acuratețe tragică în marea literatura rusă de după 1850.
Înainte de orice, povestea pe care o datorăm acestei literaturi e povestea unei lumi care își pierde credințele și se transformă într-o forță distrugătoare, dirijată de vîrfurile societății. Demonii (1872) lui Dostoievski și forțele morale infernale descrise de Tolstoi în scrieri ca Religie și Moralitate (1893) vorbesc despre o lume pe care o cunoaștem, astăzi, și o confundăm, aproape reflex, cu un prezent fără comparație și precedent. Dar scriitorii ruși ai generațiilor de după 1850, vorbesc exact despre figurile, tentațiile, puterile și convingerile care conduc, astăzi, mersul lumii. Umanitatea agitată și contradictorie descrisă de ei e, în mod straniu, lumea noastră.
Asemănarea e atît de puternică încît a produs, deja, cîteva analize remarcabile. Gary Saul Morson, poate cel mai bun cunoscător contemporan al culturii ruse moderne, a meditat alarmat asupra spectacolului moral și politic pe care îl repetăm astăzi, exact în parametrii descriși de scriitorii ruși ai secolelor trecute. În alt loc, analizele lui Morson ating detalii de istorie și cultură șocante prin continuitatea care le transportă din secolul XIX în prezentul occidental imediat. O serie de intervenții similare, datorate altor autori, pun aceeași problemă și remarcă un paralelism amenințător.
E vorba, în principal, de enorma dislocare mentală care a mutat elitele Rusiei într-o direcție neașteptată și aparent absurdă. Radicalizarea completă a lumii intelectuale, artistice, științifice, academice și patriciene a înghițit, aproape fără excepție, așa numita „intelighentsia” rusă și pus în mișcare un agregat formidabil de propagat idei revoluționare. Un val de angajamente morale, opinii și acțiuni de sprijin au făcut din înlăturarea și distrugerea ordinii existente obiectivul unic, moral superior și nenegociabil al lumii bune ruse. Pare greu de crezut astăzi, dar, deja, la 1870-80, cugetarea unică a claselor educate, ba chiar a cercurilor de la Palat și a administrației de stat ruse erau confiscate și convertite la credința în răsturnarea lumii existente. Între 1905 și 1910, mai bine de 5000 de funcționari de stat au fost uciși de organizații secrete revoluționare iar numărul actelor de violență politică a trecut de 20000. Toată această campanie terorist-militantă a fost îmbrățișată, finanțată, justificată și sanctificată de lumea elitelor rusești. Universitățile, cercurile literare, saloanele aristorcatice, scriitorimea și filozofii, gazetele, partidele democratice și progresiste au găsit absolut imposibil să schițeze vreun gest împotrivă și au reușit foarte ușor să se ralieze noului curent.
Un partid ca Democrat Constituționalii (Kadet) a reușit chiar să se explice declarând că a condamna violența și anarhia ar fi moartea morală a partidului. Toată lumea bună devine, în cursul acestei epoci febrile, o trusă, un set de unelte concrete și morale ale noii credințe revoluționare.