Linkuri accesibilitate

Codul memoriei la comuniști


În memoriile sale, Ion Iliescu—președinte al României între 1990–1996 și 2000–2004 și fost membru al elitei de partid sub Nicolae Ceaușescu—admitea că, spre finalul dictaturii, Partidul Comunist Român încetase să mai performeze vreunul dintre rolurile sale tradiționale într-un regim leninist. Gargantuescul PCR nu era nimic altceva decât o ficțiune propagandistică, un instrument dedicat satisfacerii hybrisului nesfârșit al lui Ceaușescu.

Convenienta critică performată de Ion Iliescu la adresa predecesorului său a sunat mereu ca o tentativă neo-hrușciovistă (sau mai degrabă gorbaciovistă) de a pune principalele erori comise de-a lungul anilor de către „Conducător” pe seama excentricității unui individ vanitos și mai puțin pe aceea a unui sistem care a permis, de fapt, politicile deșănțate ale lui Ceaușescu.

Până la urmă, Iliescu ar fi putut întreprinde o demistificare completă a ideologiei politice și a sistemului care a subîntins propria-i carieră politică. În pofida pretențiilor sale la disidență personală, nu a existat nicio facțiune liberală sau reformistă în interiorul PCR, niciun grup ale cărui aspirații să nu fi fost infectate de logica revizionismului marxist.

În cel mai bun caz, au existat conversații private în care indivizii se plângeau de anumite „exagerări” și „distorsiuni”. Pe de altă parte, acest lucru nu înseamnă că fiecare membru al elitei de partid, în special în anii 1970, a susținut total obsesiile dictatorului. La sfârșitul anilor ’70, anumite figuri importante chiar au luat în calcul diferite opțiuni (inclusiv crima politică) pentru a scăpa de din ce în ce mai insuportabilul tiran.

Dintre aceștia, cel mai semnificativ a fost Vasile Patilineț, fostul secretar al Comitetului Central responsabil cu Securitatea și armata în perioada 1965–1970, care a sfârșit într-un misterios accident de mașină la începutul anilor 1980, în timp ce era ambasador în Turcia. Însă nici Patilineț, nici—mai târziu—autorii „Scrisorii celor Șase” (martie 1989) nu au favorizat vreodată răsturnarea completă a sistemului comunist existent.

Ei au fost, într-adevăr, disperați de iluzia grandorii tiranului, în niciun caz de iraționalitatea insurmontabilă a sistemului. Deși au criticat dictatura personală, nimeni nu a pus vreodată la îndoială legitimitatea monopolului partidului asupra puterii.

Chiar și așa, Partidul Comunist Român, care avea aproape 4 milioane de membri și era probabil cel mai larg partid comunist în termeni de proporționalitate, a dispărut aproape peste noapte în decembrie 1989. Sloganuri precum „Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!” au marcat nu doar sfârșitul dictaturii bicefale a cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, ci și decesul irevocabil al PCR.

Trebuie să spunem că procesul de luare a deciziilor într-o organizație leninistă a fost întotdeauna secret, de clică și în mod programatic înșelător—opusul, de fapt, al procedurilor transperante, consensuale și impersonale ale politicii democratice. De pildă, cuiva care nu înțelege rolul unor bestii politice precum spionii sovietici Pantiușa Bodnarenko sau Alexandru Nicolschi în exercitarea terorii în România în timpul celei mai teribile perioade staliniste, precum și conexiunile lor personale cu Gheorghe Gheorghiu-Dej sau membri ai anturajului acestuia, îi va fi greu să priceapă originile și rolul Securității—esențiale pentru orice analiză a comunismului românesc!

Oricum, ca regulă generală, dat fiind „caracterul informal” al sistemului (nu s-a consemnat prea mult), a existat foarte puțină memorie instituțională, iar ce a existat, a fost practic inaccesibil. În schimb, am avut de-a face cu o gamă largă de opinii personale conflictuale despre ce anume ar fi putut însemna acest trecut.

Liderii politici ai ultimului deceniu ceaușist nu știau aproape nimic despre Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Petre Borilă, Gheorghe Apostol, Iosif Chișinevschi, Alexandru Moghioroș și alte personalități de frunte ale PCR în anii 1950 și 1960. Chiar și Dumitru Popescu, ideologul-șef al anilor ’70, a fost extrem de vag în memoriile sale atunci când a vorbit despre natura relațiilor interpersonale în Politburo-ul lui Gheorghiu-Dej.

Așa cum observa și A. James McAdams în legătură cu interviurile luate unor potentați ai fostei Republici Democrate Germane, „una din cele mai interesante descoperiri a fost cât de puțin știau cei mai mulți politicieni, inclusiv membri ai Sozialistische Einheitspartei Deutschlands, despre cele mai importante evenimente și controverse din trecutul est-german. Informația semnificativă politic a fost limitată la câțiva. În întâlnirile din cadrul Politburo-ului, liderii discutau foarte superficial. Doi sau trei indivizi plimbându-se prin pădure într-un weekend luau cel mai adesea deciziile importante, iar expertiza juca rareori un rol major”. (GDR Oral History Project)

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG