În urmă cu 72 de ani, la o întrunire la vârf organizată în Polonia, a fost constituit Cominformul, urmaș al Internaționalei a III-a (Comintern), creată de Lenin în martie 1919 și dizolvată în 1943. Câteva zile mai târziu după acea întâlnire, era anunțată structura noii organizații, al cărei rol principal era să pună capăt oricărei tentații „autonomiste” în rândul partidelor comuniste și să reafirme implacabila dominație sovietică în cadrul mișcării comuniste mondiale. Spre deosebire de Comintern, noua organizație, numită Biroul Informativ al partidelor comuniste și muncitorești (pe scurt Cominform), era compusă dintr-un număr restrâns de membri: Partidul Comunist (bolșevic) al URSS, precum și partidele comuniste din Bulgaria, Cehoslovacia, Franța, Italia, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria.
În chip surprinzător, nu au fost incluse partidele comuniste din țări altminteri importante din perspectiva strategiei revoluționare a Kremlinului: PC din Grecia (în pofida rolului său în războiul civil în plină desfășurare), PC German, PC Spaniol, etc. Delegația sovietică, aflată în permanent contact cu Stalin, era condusă de Andrei Jdanov (ideologul en titre al PCUS) și de Gheorghi Malenkov, secretar al CC responsabil cu problemele organizatorice. PCR participa cu o delegație condusă de Gh. Gheorghiu-Dej. Primul sediu al Cominformului a fost stabilit la Belgrad, unde s-a aflat, vreme de câteva luni, și redacția săptămânalului Pentru pace trainică, pentru democrație populară, organul Biroului Informativ. Primul redactor-șef a fost pseudo-filosoful Pavel Iudin. Ulterior, după excomunicarea Iugoslaviei, Cominformul și revista sa și-au transferat sediul la București, iar succesorul lui Iudin ca redactor-șef a fost nu mai puțin obscurantistul Mark Mitin, și el membru al CC al PCUS. Merită amintit că Iudin și Mitin au fost co-autorii infamului panegiric numit „Scurta biografie” a lui I. V. Stalin.
Se pare că Stalin însuși a decis numele revistei, cu scopul de a obliga presa occidentală să citeze mereu sloganele propagandei comuniste. La conferința de întemeiere, Jdanov a prezentat raportul privind situația internațională, proclamând scindarea lumii în două tabere opuse: „lagărul păcii și progresului”, condus de URSS, și cel al „reacțiunii și imperialismului”, condus de SUA. Înființarea Cominformului indica astfel o radicalizare a politicii internaționale staliniste, asociată cu adoptarea unor strategii tot mai ofensive din partea partidelor comuniste din statele în curs de totală satelizare. Pe scurt, începea un stadiu de maximă agresivitate comunistă în cadrul Războiului Rece.
După o perioadă în care partidele comuniste din Europa de Est jucaseră cartea propagandistică a fronturilor „de largă concentrare democratică”, vorbind despre „căi naționale spre socialism”, sosise clipa renunțării complete la asemenea subterfugii tactice. Cum scria Zbigniew Brzezinski în lucrarea sa clasică The Soviet Bloc (1967): „Întemeierea Cominformului, mult mai mult decât ulterioara ruptură cu Tito, a însemnat sfârșitul fazei diversității și începutul a ceea ce poate fi cel mai satisfăcător numit drept stalinism—o perioadă de total conformism în relațiile dintre statele comuniste”. Centrul moscovit nu mai accepta niciun fel de „deviere” de la linia sacrosanctă dictată de Stalin însuși. Władysław Gomułka a fost singurul dintre participanții la acea reuniune care a îndrăznit să exprime rezerve privind universalitatea experienței sovietice, în special în chestiunea colectivizării agriculturii. Avea să ispășească această erezie vreme de câțiva ani sub forma domiciliului forțat și a unor nesfârșite anchete.
Baza ideologică a Cominformului coincidea cu aceea a predecesorului său istoric, Cominternul. Era vorba de mitul „internaționalismului proletar”, așa cum fusese acesta definit de Stalin în lucrarea Problemele leninismului. Pentru Stalin, ca și pentru milioane de militanți fanatizați, de la Dej și Ana Pauker la Rákosi, Slánský, Cervenkov ori Thorez, internaționalist era doar acela care dovedea solidaritate necondiționată cu Uniunea Sovietică. Atitudinea față de URSS (deci față de PCUS și liderul său suprem) devenea, spre a relua sintagma stalinistă, „piatră de încercare a internaționalismului proletar”. Oricine îndrăznea să exprime cea mai mică reținere era suspectat de renegare, deci de trădare.
Deși delegații iugoslavi la conferința din septembrie 1947 susținuseră cu ardoare linia sovietică, Stalin percepuse ambițiile autonomiste ale lui Tito. Două rezoluții ale Cominformului (în 1948 și în 1949) stigmatizau PC din Iugoslavia drept o organizație încăpută pe mâna unor „asasini și spioni”. Se reluau din recuzita anti-troțkistă formulări de genul „Iuda-Tito”. Caricaturile cominformiste îl asemuiau pe mareșalul iugoslav cu Göring. Mitul internaționalist a fost așadar camuflajul ideologic și substanța emoțională pe care s-a bazat hegemonismul sovietic vreme de decenii. Ulterior, dialectica desovietizării, utilizată, între alții, de Dej și de Ceaușescu, va genera replieri importante în cadrul comunismului global.
