În ianuarie 1965, avea loc abia a doua întâlnire a Comitetului Politic Consultativ al Pactului de la Varșovia care nu s-a ținut la Moscova. Precedenta consfătuire fusese în 1956, dar cea din ’65 era și prima care nu fusese convocată de Kremlin, ci de Walter Ulbricht, ale cărui planuri de reorganizare a Pactului fuseseră zădărnicite vreme de un an de zile chiar de către omologii comuniști români.
La întâlnire, consecință a opoziției românești la noile transformări cerute de polonezi și est-germani (în special), nu s-a luat vreo decizie concretă, ci doar s-a discutat chestiunea. Inclusiv propunerea sovietică de a forma un Consiliu al Miniștrilor de Externe a fost susținută de toate părțile, mai puțin de către delegația de la București. Reorganizarea Pactului avea să mai fie discutată abia în februarie 1966, la Berlin. Detaliu relevant, întâlnirea de la Varșovia fusese și prima a CPC de după declarația de independență a României din ’64...
Conducerea comunistă de la București acționase preventiv față de eventuale manevre ale est-germanilor privind reformarea Pactului, scriindu-i lui Brejnev că „în fiecare partid comunist, principiul dominant conform căruia minoritatea trebuie să se supună majorității nu poate fi aplicat relațiilor dintre partidele comuniste și muncitorești”. Justificându-și astfel dreptul de veto în interiorul Pactului de la Varșovia, Gheorghiu-Dej sublinia că Pactul nu era un mega Birou Politic în care centralismul democratic poate fi folosit spre a amuți opinia minorității. Altfel spus, românii vedeau reforma doar ca pe o altă ocazie de „a confirma Uniunea Sovietică în rolul de hegemon” și le-au transmis acest lucru și omologilor chinezi. Comuniștii români au privit întâlnirea ca pe o victorie, lăudându-se acelorași chinezi că aliații lor „au fost obligați să elimine din comunicatul final problemelecu care ei nu fuseseră de acord”.
Est-germanii au sugerat apoi o întâlnire a miniștrilor de externe ai Pactului de la Varșovia în iunie. Acest lucru a avut până la urmă efectul opus asupra comuniștilor români. Pe deplin conștient de persistența est-germanilor întru reformă, ministrul de Externe, Corneliu Mănescu, a pregătit un lung raport despre „Poziția României vizavi de Pactul de la Varșovia”, în august 1965. Era, de altfel, și prima analiză extensivă a alianței, scrisă la cinci luni după ce Nicolae Ceaușescu îl succedase pe Gheorghiu-Dej, cel care murise în martie.
Ceaușescu fusese numit succesorul lui Dej, printre altele, datorită atitudinii lui față de controlul exercitat de Kremlin. Totodată, raportul coincidea cu adoptarea noii Constituții, chiar astăzi, pe 21 august 1965. Țara era redenumită „Republica Socialistă România” iar „Partidul Muncitoresc Român” devenea „Partidul Comunist Român (PCR)”. Acest lucru a marcat o ruptură cu trecutul comunist recent și cu Uniunea Sovietică. Analiza poziției României vizavi(mai degrabă decât din interiorul) de Pactul de la Varșovia vestea o viitoare și mai mare depărtare de orbita sovietică.
Raportul a reprezentat, de asemenea, o pregătire pentru discuțiile bilaterale cu Kremlinul, programate pentru septembrie 1965. El conținea și o analiză detaliată a tuturor întâlnirilor Comitetului Politic Consultativ și sublinia „succesul” opoziției României în interiorul Pactului (în special pe tema acceptării Mongoliei în alianță și pe cea a reformelor interne). „Profesionalismul alianței” devenise brusc principala prioritate a comuniștilor români. Pentru prima dată, se spunea explicit că „Tratatul de la Varșovia este un concept internațional interguvernamental”, termen care nu fusese prins și în textul original al tratatului. Raportul comuniștilor români sublinia și faptul că unilateralitatea sovietică în timpul crizei rachetelor cubaneze fusese ilegală, pentru că deciziile ar fi trebuit, de fapt, luate în interiorul Pactului. Tratatul de la Varșovia a devenit astfel un instrument important de preîntâmpinare atât a unilateralității, cât și a supranaționalismului.
Leonid Brejnev a luat foarte în serios cerințele pentru mai multe consultări oficiale și o mai bună pregătire a întâlnirilor Pactului. A avut însă grijă să consulte delegațiile mai multor țări ale Pactului în toamna lui 1965, ceea ce a condus la o deschidere majoritară spre opțiunea reformistă. Toate delegațiile, mai puțin cea a comuniștilor români, au fost explicite în susținerea lor pentru un nou statut al CPC, un secretariat care să nu fie doar tehnic și un comitet stabil pentru politică externă. Asupra celui din urmă se convenise încă de la întâlnirea de la Praga, din ianuarie 1956, dar nu fusese vreodată implementat.
Într-un fel, Brejnev ajunsese să practice exact ceea ce predicase Hrușciov: accentuând că „reprezentanții țărilor fraterne [...] au cerut ca inițiativa să aparțină CC al PCUS”, Brejnev a preluat ca a luiaceastă inițiativă a liderilor est-germani, apoi a susținut că propunerile sale au girul majorității statelor din Pactul de la Varșovia. Între timp însă, ideea unei reforme militare a Pactului a câștigat prioritate în fața oricăror reforme de politică externă și, de aici încolo, prin intenția lui Brejnev de a crea un cartier militar unit, deci o replică a NATO, s-a deschis un nou capitol în istoria Tratatului de prietenie...