Poți uni o țară dezbinată în fața unui pericol extern? Mai ales atunci când o bună parte din ea nu se consideră „țară”, iar pentru cealaltă parte acest pericol extern nu există?
Vorbim despre Republica Moldova inter-riverană – fostă republică sovietică, provincie românească între cele două războaie mondiale și gubernie țaristă până în 1918, după ce acest ținut fusese rupt la 1812 din trupul Principatului Moldovei, cu capitala la Iași.
Suntem într-un moment al istoriei în care problema coeziunii naționale se pune cu acuitate peste tot în Europa, cu atât mai mult aici, în marginea ei rarefiată, vulnerabilă. Dinspre Est răsună trâmbițe de război (mulți se tem să nu fie „trâmbițele Apocalipsei”!), și Moldova este atrasă în turbionul provocat de agresiunea Moscovei împotriva Ucrainei, de fapt împotriva Lumii libere, în ansamblul ei.
Republica Moldova are un sistem de apărare labil, subfinanțat, nu dispune de garanții militare externe și se agață de neutralitatea constituțională ca de ultima și singura ei redută. Însă nu neutralitatea te apără – anulată în realitate de prezența trupelor rusești în partea stângă a Nistrului –, ci credibilitatea democratică, voința reformistă, consecvența pe drumul proeuropean. Și mai este un factor, indispensabil pentru securitatea unui stat: solidaritatea internă. Or, aici avem o mare problemă.
Spre deosebire de baltici, polonezi sau de românii din dreapta Prutului, care percep Rusia ca pe un pericol existențial major – convingere apărută încă în secolul al XIX-lea, ca urmare a expansiunii imperiale moscovite și accentuată ulterior, în perioada comunistă, la noi această percepție este mult diminuată, amorțită, pentru că Republica Moldova, așa cum o vedem și o știm, este produsul celor 50 de ani de ocupație sovietică, suprapus unui veac de oblăduire țaristă: e o victimă a deznaționalizării.
Moldovenii nu sunt anti-ruși. Cum ar putea fi? Și când spunem „anti-ruși” facem o precizare de principiu: ne referim la politica rusească de dominație, nu la cultura rusă, nu la valorile reale pe care această națiune le-a creat în beneficiul umanității.
Cu toate acestea, am supraviețuit, am mers înainte
Lunga conviețuire cu rușii, după război, a sfârșit prin a crea un melting pot social în Moldova. Cât de dificile sunt aceste luări de atitudine azi, în toiul crizei ruso-ucrainene, o știm din anii ’90, din epoca Gorbaciov: discuțiile despre limba română, istoria și simbolurile naționale, tot mai puternic revendicate public, au tulburat armonia multor familii la noi. Cu toate acestea, am supraviețuit, am mers înainte, în pofida unor obstacole.
Tocmai de aceea, din perspectiva relațiilor dintre oameni, conflictul transnistrean este unul absurd, anacronic. Pe partea dreaptă a Nistrului trăiesc mai mulți rusofoni decât în stânga râului. Și atunci de unde vine separatismul? De ce e nevoie de trupe rusești ca să asigure „pacea” între cele două maluri, cum pretinde Moscova, de ce e nevoie de „statut special” pentru Transnistria? Majoritatea oamenilor de acolo sunt și cetățeni ai Republicii Moldova, ținuți într-o captivitate propagandistică și economică de regimul de la Tiraspol.
Este un conflict inventat pentru a ține în șah Republica Moldova, pentru a nu-i permite „românizarea” (horribile dictu!), occidentalizarea. Moscova desigur nu suportă ca cineva să-i denunțe acest rol (a se vedea reacția furioasă a unor parlamentari ruși la declarațiile președintei Maia Sandu într-un interviu recent pentru presa română). Nu de „statut special” are nevoie regiunea de peste Nistru, ci de implementarea strategiei celor 3D: demilitarizare, decriminalizare, democratizare (document elaborat mai mulți ani în urmă de organizații ale societății civile, dar ignorat de politicieni). Și aș mai adăuga: are nevoie de educație. De o educație intensă. Întreaga Republică Moldova.
Dacă statul e slab și instituțiile nu funcționează, dacă nu există coeziune internă, vom avea „statute speciale” și la Comrat (care chiar și-a trecut unul în Constituția RM), și la Bălți, și, mai nou, și la Orhei, după cum se vede din nesupunerea autorităților locale față de dispozițiile Comisiei Naționale pentru Sănătate Publică privind trecerea la învățământul online și respectarea altor restricții, cauzate de recrudescența pandemică.
Presa a difuzat ieri știrea că reprezentanții autonomiei găgăuze ar intenționa să meargă la Gazprom, să negocieze prețuri separate, mai mici, pentru ei. Nici vorbă de solidaritate cu ceilalți cetățeni ai Moldovei, nici vorbă de înțelegerea cauzelor actualei crize energetice, cauze pe care și autoritățile centrale ar fi trebuit poate să le explice mai bine și pe înțelesul tuturor. Să cerșești un tratament privilegiat în schimbul loialității față de Moscova este semnul clar al unei disocieri interne periculoase.
Tot în sensul acestui defetism umilitor, isteric, presează politicieni ca Dodon, Chicu (devenite niște „Cassandre” de serviciu), blocul comunisto-socialist și politicieni din afara parlamentului, care vor renegocierea acordului cu Gazprom. În mod cert, este nevoie de o renegociere. Mai exact: e nevoie ca Rusia să-și ia piciorul de pe grumazul Republicii Moldova, să avem relații corecte, predictibile, civilizate.
Cu o societate atât de divizată, amestecată, contradictorie în opțiuni și valori, cu politicieni duplicitari, când nu de-a dreptul arondați intereselor rusești, ce șanse ai să obții un consens național în fața presiunilor Moscovei? Mai ales că rușii nu pregetă să-și zăngănească armele și în Transnistria, unde exersează, mimează atacuri asupra unor localități de pe malul drept, inclusiv asupra Chișinăului, alăturând armei energetice amenințarea militară. Este scenariul hibrid, clasic: să sperii, să provoci nemulțumiri, proteste, nesupunere civică, pentru ca ulterior să vii să „pacifici” Moldova, în stilu-ți consacrat.
Ne confruntăm, probabil, cu cea mai gravă situație din perioada Planului Kozak, din 2003 încoace. Avem prea puține analize și dezbateri în mass-media despre criza actuală, care pune sub semnul întrebării securitatea și însăși existența Republicii Moldova. Și nu vedem deocamdată acțiuni care să zăgăzuiască propaganda rusă în audio-vizualul autohton.
Acest gol de educație și informare corectă se reflectă la nivelul societății. Moldovenii se plâng de scumpiri, dar se jenează să aducă vorba despre situația explozivă creată de Rusia, ocolesc, cum se spune, „elefantul din odaie”. Însă elefantul nu dispare, oricât ne-am preface că nu-l vedem.
Un consens național nu poate fi construit împotriva adevărului, ci luptând cu prejudecățile care mai otrăvesc relațiile dintre oameni. Nu vom renunța la limba română, nu ne vom întoarce la chirilice doar pentru a menaja confortul celor care n-au înțeles până acum că Uniunea Sovietică nu mai există, că Republica Moldova e un stat independent care și-a ales în mod liber destinul, care și-a reafirmat apartenența la civilizația europeană.
Agresiunea rusă a grăbit cristalizarea unei conștiințe naționale la vecinii noștri din Est. Ucrainenii, indiferent de limba vorbită, nu mai concep altă cale pentru țara lor decât cea pro-occidentală, care le garantează siguranța și prosperitatea. Am dori o catalizare națională și în Republica Moldova, dar nu cu prețul pierderii de vieți omenești și al unor amputări teritoriale. Putem merge în aceeași direcție cu înțelepciune, dialog, dar mai ales manifestând o voință politică fermă.