Două cărți apărute în 2009 la Humanitasși la Muzeul Național al Literaturii Române sub îngrijirea Dorei Mezdrea luminează complicata relație dintre Constantin Noica (1909-1987) și Securitate. Filosoful, născut exact acum un veac, pe 12 iulie, s-a aflat mereu în vizorul acelei criminale instituții, a fost privit ca un etern suspect, fiecare pas, fiecare contact și fiecare inițiativă intelectuală i-au fost supravegheate draconic. Publicarea în 1969, la editura Univers, a unui volum de dialoguri platoniciene (primul de la instaurarea comunismului în România) genera analize hiper-vigilente. Tot astfel, prietenia cu Sanda Stolojan, ori aceea cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, erau văzute drept întreprinderi subversive.
Cioran și Eliade rămâneau în continuare personaje dubioase, oricât încerca Noica să-i convingă pe diverșii „parteneri de discuții” că sosise timpul unei regândiri a relațiilor cu vârfurile intelectuale ale exilului. În ochii regimului, contactul ideal cu Mircea Eliade rămânea fraudulosul, crapulosul Adrian Păunescu, acel penibil Evtușenko de Balcani. Pentru cei care au vorbit despre „colaboraționismul” lui Noica, aceste volume ar trebui să servească drept un duș rece, o invitație la recunoașterea, chiar târzie, a realității: Noica a fost victima unui regim întemeiat pe resentiment, minciună, nesimțire și delațiune.
Remarcăm, de pildă, în volumul de la MNLR, substanțiala postfață semnată de Sorin Lavric. Extrem de importante mi se par, în egală măsură, textele introductive pentru cartea de la Humanitas semnate de Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Din contribuția lui Gabriel Liiceanu, reiau aici acest revelator pasaj: „Atacurile la adresa lui Noica din ultimii ani au fost fie simplificatoare, fie de rea-credință. Ele au venit cu precădere din partea unor oameni care nu s-au obosit nici să-i înțeleagă viața (cu încăpățânările, patetismul și tragismul ei), nici să-i deschidă vreodată vreo carte. Și totuși, înverșunarea lor la adresa lui Noica este teribilă. De ce ajung ei să ponegrească un mort despre care n-au aproape nici o idee și pentru a cărui operă vădesc un dezinteres total? De fapt, nu Noica a fost în acești ultimi ani în discuție, ci doar iritarea care urca spre el pornind de la cei vii care i-au fost aproape. Aceștia sunt cei care incomodează cu adevărat. (…) «Cu derbedeii nu se stă de vorbă», ne repeta mereu. A făcut-o, sunt convins, cu gândul că era prea hârșit în viață, că pielea lui morală era prea groasă să mai poată fi străbătută de ei. Că el singur poate coborî în arena în care mișună «derbedeii» și că doar el se putea măsura cu ei și-i putea învinge. Lui Pleșu i-a spus la un moment dat «Tu teoretizezi eticul, eu l-am trăit». Era încredințat că știe, ca unul care avusese de-a face cu aceste lighioane și care le cunoștea prea bine, cum trebuie apucați șerpii, crocodilii și alte fiare teribile. Asta a fost tot. Restul e simplă pălăvrăgeală”.
Pentru Securitate, Noica a fost constant o țintă primejdioasă, un naiv îndrăgostit de marea cultură pe care ofițerii ignari credeau că-l pot manipula. În fapt, le-a ținut piept cu admirabilă demnitate, cu abilitatea disperată a șoarecelui care luptă pentru supraviețuire, convins fiind că nu mai au ce-i face, că nu-l pot forța să scrie lucruri pe care nu le crede.
Desăvârșita-i politețe era de fapt masca disprețului pentru funcționarii Răului. A refuzat orice îngenunchere „partinică”, și-a urmat propriile visuri, sperând, cu o smerită, ingenuă patimă, că va putea obține de la cei cu care încerca să dialogheze sprijinul pentru utopia sa intelectuală. Era înconjurat de destui prieteni onești, devotați și sinceri.
