Linkuri accesibilitate

Contaminarea cu simbolismul solar al lui Lenin


Oamenilor le este aproape imposibil să distingă între gândirea utopică și mit. Într-adevăr, dacă utopia este un mit paradisiac, evenimentele mitice se petrec adesea într-un spațiu utopic. Acest lucru este adevărat mai ales în cazul ideologiei socialiste din Rusia: să privim, spre exemplu, la eforturile ei mesianice de a restaura gloria țării, la modelul obșcinei în ideile narodnicilor despre comunitatea ideală, sau chiar la aspirațiile etatiste ale bolșevicilor.

Probabil că n-am greși prea mult dacă am afirma că utopia rămâne unul din principalele mituri ale perfecțiunii. Ori, așa cum spunea Nikolai Berdiaev, „utopia înseamnă doar un întreg ideal totalitar, o perfecțiune între niște limite” (Ideea rusă).

Atunci când poetul liric Aleksandr Blok scria despre „Sciția” ca despre un eventual vis post-revoluționar și Prokofiev compunea Suita scită, ei nu făceau decât să proiecteze în viitor constelațiile trecute:

„O, lume veche, iarăși îți vorbesc.

Te chem acum! E cea din urmă oară!

La trudă, pace, la ospăț frățesc

Te-mbie lira mea barbară!” (din poemul Sciții de A. Blok, 1918)

Într-un eseu intitulat Paradis și utopie, Mircea Eliade recunoștea el însuși faptul că gândirea utopică exprimă dorința întoarcerii la istoria primordială, de unde decurge, de altfel, și prăbușirea frecventă a trecutului, prezentului și viitorului ca unități separate de timp. Psiho-matricea despre care vorbim aici satisface inclusiv cerințele esențiale ale definiției pe care Sigmund Freud o dădea fantasmelor: ea eșuează lamentabil în a recunoaște principiul realității și orice alte valori temporale.

Mai apropiat de zona sovietologiei decât de cea a psihologiei sau psihanalizei, Alain Besançon a observat și el cum trecutul rus s-a contopit în prezentul sovietic și viceversa, rezultatul fiind o istorie mitică sau sacră bazată pe o realitate iluzorie.

Cum cele mai multe planuri utopice includ și acel rite de passage ca tranziție de la realitatea mundană la universul exotic al utopiei (vezi cartea Katerinei Clark, The Soviet Novel: History as Ritual), Revoluția din Octombrie a fost o inițiere în sine în novaia zhizn (Noua Viață). Mai târziu, odată cu coruperea promisiunilor revoluționare și cu o realitate devenită amenințătoare, nevoia de a salva retorica utopiei a devenit pur și simplu stringentă.

„Săvârșirea prematură a planului cincinal”, „creșterea nivelului de trai”, „democratizarea vieții civile” au fost toate semne ale implementării utopiei la nivel de ritual. Iluziile au fost necesare pentru a legitima încrederea în utopia sovietică. Unul din ingredientele indispensabile a fost, cum altfel, mitul lui Stalin, dospit atent în umbra cultului lui Lenin și împărtășind chiar, câte ceva, din trăsăturile încastrate în mitul țarilor. Tradiția adorării liderului a existat dintotdeauna în Rusia, însă grandoarea liderului însuși a fost o componentă necesară a cultului.

Putem obține așa-zise informații suplimentare despre fascinația pentru vozhd ca erou colosal și gardian al stabilirii finale a utopiei și din Oda lui Stalin (1937) scrisă de Osip Mandelștam, un panegiric care exprimă perfect tragica dilemă a prezenței simultane și dezechilibrate a ororii, urii, brutalității și justificării tuturor acestora, pe de-o parte, și admirația pentru liderul omnipotent, prin acea identificare a eului poetului cu cel al persecutorului său, pe de alta. Citit în această cheie, tragicul poem este rezumatul unei relații ambivalente, de tip tată-fiu.

Relația lui Stalin cu Lenin—„identificarea cu eroul”, cum ar spune Robert C. Tucker—a reprezentat un element vital al acestui mit. În imaginația lui Koba, părintele bolșevismului chiar era înzestrat cu puteri colosale, unele care satisfăceau parțial propriile-i reverii narcisiste. Nu întâmplător, mitul derivat al lui Stalin a generat apoi și o conștiință coruptă, un supra-ego și o proiecție totalitară a justiției și perfecțiunii care a putut să legitimeze aproape orice acțiune purtată în numele lor.

Astfel, tirania a putut fi camuflată chiar în ambiguitatea mitului, în special în spatele fațadei sale utopice, omnipotente. Autoritatea absolută a lui Stalin și distructivitatea sa latentă nu pot fi înțelese fără parcurgerea relației sale cu un idol, contaminarea sa funciară cu simbolismul solar al lui Lenin...

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG