Linkuri accesibilitate

Copii în ceață...


„Și trăiam astfel precum copiii beți în ceață. Nu știam nimic; carevasăzică, știam și nu știam, la fel ca tot restul cercului nostru. Doar în închisoare am învățat ce înseamnă lupta politică în lagărul comunist, între comuniști, ce uri imense, cât fanatism, câtă cruzime poate asuma acea luptă” - Aleksander Wat.

Paranoia terminală a lui Iosif Vissarionovici Stalin a dus la exacerbarea terorii, atât în Uniunea Sovietică, cât și în statele satelit ale Europei de Est. Convins că erezia autonomistă a lui Tito și provocarea lui explicită la adresa autorității Kremlinului echivalau cu trădarea în favoarea „blocului imperialist”, Stalin a ordonat adepților săi să intensifice goana după potențiali sau reali sabotori.

Logica lui Stalin pentru Marea Teroare - formulată în 1937, teoria despre ascuțirea luptei de clasă pe măsura dezvoltării socialismului - a fost îmbrățișată cu entuziasm de către despoții locali ai țărilor satelit. În fiecare din țările comuniste est-europene, poliția secretă a fost înzestrată cu puteri discreționare și nimeni, nici măcar cei din aparatul de partid, nu se simțea protejat împotriva crescândului val represiv.

Categoria „dușmanului obiectiv”, adică aceia care în virtutea statutului lor social erau capabili să conspire împotriva regimului comunist, a fost aplicată de călăii locali ai lui Stalin pentru a justifica teroarea. Scopurile proceselor-spectacol care au avut loc în democrațiile populare au fost acelea de a crea un consens național cu privire la elita comunistă de top și de a menține o stare de panică și teamă în rândurile populației.

Potrivit lui George H. Hodos, un supraviețuitor al procesului lui László Rajk din Ungaria (1949), acele înscenări erau semnale adresate tuturor liber-cugetătorilor sau potențialilor eretici din țările aservite. Procesele au încercat să transforme pe oricine ar fi afișat vreo diferență de opinie în criminal de drept comun sau agent al imperialismului. Tot ele au denaturat diferențele tactice ca trădare, sabotaj sau spionaj. Însă acele procese nu erau simple repetiții ale epurărilor sângeroase care devastaseră corpul politic sovietic în anii 1930.

Deși ritualurile proceselor-spectacol din țările satelit erau similare, în anumite privințe, predecesoarelor lor sovietice, selecția apărării a fost diferită, după cum diferit a fost și mediul de proveniență. Pentru a pregăti acele epurări, Stalin a trimis în toate țările satelit echipe speciale de „consilieri”, care au condus în mod direct interogatorii și au contribuit la născocirea unor scenarii diabolice care au justificat pedepsele cu moartea pentru acuzați.

Vechi bolșevici precum Grigori Zinoviev, Lev Kamenev, Aleksei Rîkov sau Nikolai Buharin, care îl provocaseră cândva pe Stalin și reprezentaseră alternativa viabilă la cursul stalinist, au căzut victime ale proceselor-spectacol sovietice, însă, în anii 1950, în Europa de Est, victimele au fost alese chiar din rândurile elitei comuniste la vârf. Procesele-spectacol au fost introduse sub camuflajul rupturii Cominformului cu Iugoslavia și denunțarea lui Tito drept căpetenie a „bandei de criminali și spioni”.

Faptul că procesele au avut loc n-a însemnat că partidele comuniste din Europa de Est chiar conțineau mișcări ce-și doreau limitarea influenței sovietice și încurajarea unor experimente comuniste naționale reale. Să o spunem direct, au existat diferențe între variile aripi, mai ales între comuniștii locali și cei moscoviți (oameni care se întorseseră din exilul de la Moscova la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial). Însă nici n-ar trebui să considerăm că aceste distincții ar indica existența unor facțiuni titoiste reale de-a lungul și de-a latul Europei de Est, gata să emuleze acțiunile iugoslavilor, în detrimentul Kremlinului. Pentru ca stalinismul să funcționeze corect, adică să mențină o perpetuă stare de teamă și urgență națională, era necesară inventarea și demascarea continuă a conspirațiilor.

Nimeni nu era mai presus de suspiciune; toată lumea trebuia să se simtă victimă potențială a impersonalei mașinării teroriste. Tehnicile și procedurile adoptate în Europa de Est erau acelea folosite în timpul proceselor-spectacol de la Moscova: Procurorii își bazau acuzațiile doar pe confesiunile celor inculpați. N-a fost prezentată niciodată vreo dovadă de vinovăție, iar cei din boxa acuzaților, complet zdrobiți psihologic, și-au rostit autocriticele ultime vorbe...

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG