Linkuri accesibilitate

Copilul de pe Arbat: Scurt itinerar Rîbakov


Scriitorul Anatoli Naumovici Rîbakov (pseudonim al lui A. N. Aronov) s-a născut pe 14 ianuarie 1911 în orașul ucrainean Cernigov, în familia inginerului Naum Borisovici Aronov și soției acestuia, Dina Avraamovna Rîbakova. Opt ani mai târziu, aveau să se mute la Moscova chiar pe strada Arbat, la numărul 51, loc magic descris ulterior de Rîbakov în povestirile și romanele sale.

Copilăria lui Rîbakov reflectă viața marelui oraș în anii ’20. Aici, la Moscova, în zorii formării primelor organizații, tânărul Anatoli a fost făcut pionier. Și tot aici a studiat la pe atunci faimoasa școală Lepeșinski și a devenit membru al Comsomol-ului (Uniunea Tineretului Comunist), obținând, pe alături, și primele slujbe.

În 1930, Rîbakov a fost admis la Institutul Inginerilor de Transport din Moscova, calificându-se ulterior ca inginer de automobile. În noiembrie 1933, în calitate de student, a fost arestat și condamnat la trei ani de exil intern pentru „agitație și propagandă contrarevoluționară”. Această experiență l-a transformat și, într-un fel, dezrădăcinat, alegând la finalul exilului impus să rătăcească prin URSS, preferând joburi mărunte ce nu presupuneau prea multe informații și chestionare de completat.

A venit, însă, războiul și Anatoli Rîbakov a fost și el mobilizat. Așa se face că, între 1941 și 1946, a activat în unitățile auto ale armatei, a participat la bătălii pe varii fronturi, de la apărarea Moscovei, la îngenuncherea Berlinului. Deși începuse războiul ca soldat de rând, Rîbakov l-a terminat cu titlul de inginer senior al gărzilor militare, ocupând chiar postul de șef al serviciului auto al Corpului 4 de pușcași de Gardă al armatei sovietice.

Rîbakov a fost demobilizat în 1946 și s-a întors, în sfârșit, la Moscova, acolo unde și-a început propriu-zis și activitatea literară (mai întâi, cu scurte povești de aventură pentru cei tineri). Prima lui proză pentru adolescenți, Pumnalul, a apărut în 1948, cu o continuare numită Pasărea de bronz, în 1956. Principalele piese de rezistență ale operei sale rămân însă romanele Nisip greu (1978) și Copiii din Arbat (1987).

Nisip greu a fost și primul roman care a abordat pe larg chestiunea vieții evreiești de-a lungul perioadei sovietice. Publicat prin canalele oficiale, a trebuit să treacă, bineînțeles, printr-o atentă cenzură și a suferit, probabil, pe mai multe paliere. A devenit însă foarte popular și, în contextul emigrației evreiești și a propagandei anti-sioniste, a căzut ca o revelație.

Copiii din Arbat au văzut lumina tiparului prin revista Drujba narodov (Prietenia popoarelor), abia în 1987. Odată cu serializarea trilogiei, tirajul revistei a crescut amețitor, depășind un milion de exemplare. Alături de Căința lui Abuladze, Copiii din Arbat au devenit simbolul cultural al perestroikăi și i-au atras lui Anatoli Rîbakov o faimă globală.

Bazat pe experiența personală a autorului, romanul reconstituie soarta și atmosfera din jurul generațiilor irosite în falimentarii ani ’30, în vremuri de mari pierderi și tragedii. Ceea ce face Rîbakov aici este să dezvăluie mecanismul din spatele puterii totalitare și, la final, să încerce să înțeleagă un fenomen politic numit stalinism.

În Copiii din Arbat, Rîbakov ne oferă și ceea ce crede el că reprezintă opiniile lui Stalin despre dușmani și colaboratori: Viaceslav Molotov era greu de cap; Lazar Kaganovici maleabil; Kliment Voroșilov era un tip potențial capabil să dezerteze din tabăra lui Koba, însă pe care te poți bizui, deoarece îi detestă la fel de tare pe intelectualii militari de tipul Mihail Tuhacevski; Sergo Ordjonikidze, Stanislav Kosior, Valerian Kuibîșev și Jānis Rudzutaks nu erau deloc de încredere; Zinoviev și Lev Kamenev erau niște mincinoși, trișori și ipocriți; Nikolai Buharin căuta să se alieze cu Kamenev; Andrei Vîșinski era abject, însă complet la mâna lui Stalin din cauza trecutului său menșevic; boșii NKVD, Genrih Iagoda și Nikolai Ejov, erau periculoși, dar neutralizați de ura lor reciprocă; Maxim Gorki a părut să încline spre liberalismul mic-burghez, era însă util ca figură care îi poate ralia pe intelectuali în sprijinul regimului; Abel Enukidze era un intrigant ce încearcă să strecoare dubii cu privire la importanța prerevoluționară a lui Stalin pentru partid.

În 1934, teroarea a devenit brusc politică de stat. Nu mult după, aveau să înceapă și primele procese-spectacol. Inginerii erau dați afară și executați pentru sabotaj. Rîbakov ne înfățișează vestea asasinării lui Serghei Kirov prin cuvintele unui bătrân bolșevic aflat în exil, adresate mai tânărului erou: „Oricine o va fi făcut, Sașa, îți pot zice cu deplină convingere că urmează vremuri întunecate”. Și așa a și fost.

Poate că lumea s-ar fi așteptat ca studenții la Drept despre care scrie Rîbakov să aibă o reacție față de toate acestea, să simtă ceva. Nici vorbă. În povestea lui Rîbakov, studenții nu arată vreo teamă. Eroul lui, Sașa Pankratov, secretar al organizației comsomoliste locale, crede că poate glumi în gazetele de perete pe seama muncitorilor de șoc. El nu realizează că glumele sale, alături de sprijinul acordat unui director adjunct acuzat de sabotaj, îl vor condamna, în cele din urmă, la închisoare.

Această atmosferă de totală naivitate printre tinerii moscoviți ai vremii este descrisă foarte precis de Rîbakov. Credeau că problemele, câte există, există doar pentru cei mai în vârstă, și nu și-au dat seama de dimensiunea pericolului decât atunci când, în 1936, epurările le răpeau câțiva dintre profesori. Fără vreo cale de-a proba cele prezentate la procese, se gândeau că mai venerabilii erau, probabil, uneltitorii. Alături de eroul lui Rîbakov, toți au crezut în propriul lor viitor până în chiar momentul exilului în Siberia...

Vezi comentarii

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG