Pe 30 noiembrie curent, scriitorul & traducătorul român Cristian Fulaş (n. 1978, Caracal; volume publicate: proză scurtă Cei frumoşi şi cei buni (2017), romanele Fâşii de ruşine (2018), După plâns (2019), Ioşca (2021, 2022; traducere franceză, Editura La Peuplade, 2022) şi Specii (2023); biografia romanţată Celan. Am trăit, da (2022)) a fost distins cu „Prix du Rayonnement de la langue et de la littérature françaises“, médaille de vermeil, acordat de Academia Franceză. Amintesc că, în decembrie 2022, Cristian Fulaş a fost invitatul Zilelor Literaturii Române la Chişinău, oraş în care va reveni în septembrie şi octombrie 2023, în cadrul proiectului „Cartea deschisă” – atunci, am realizat un amplu interviu la Muzeul Naţional al Literaturii Române „M. Kogălniceanu”. În cele ce urmează, două fragmente, legate între ele:
Cum se face că un scriitor cu o scriitură atât de personală – şi mă gândesc, în primul rând, la „proustianul” Ioşca – trece într-un mod atât de radical de la o partitură la alta, între timp mai și traducând autori foarte diferiți, din câteva limbi, de la clasici la moderni?
Cristian FULAŞ: Să începem cu o glumă – a scrie Ioșca înseamnă să-ți distruge viața, la propriu. Oriunde mă duc – „ați scris Ioșca”! Or, eu am mai scris două cărți de atunci. Asta chiar e o problemă, te marchează; a început aproape să mă apese romanul acela. Trebuie să-l șterg cumva din repertoriu, căci devine enervant. Ideea este că acolo – cred că am mai zis asta, dar am s-o tot repet –, de fapt, eu nu lucrez cu ceea ce numim în general vocea stilistică. Mă depășește. „Vocea stilistică e inconfundabilă” – când aud una ca asta, îmi vine să plâng. Eu lucrez cu o voce mai generală, care vine dintr-o teorie întreagă, pe care am și scris-o la un moment dat. E vorba de vocea aceea a scriitorului și a spiritualului – sunt două voci interne, pe care tot încerc să le potrivesc. Și acolo, bineînțeles, nu mai există un singur stil. Sigur, există o întreagă teorie care ne spune că este stilul scriitorului: stilul lui Saramago, al lui Cărtărescu ș.a.m.d. Nu mă interesează tema – mă interesează, în schimb, să găsesc eu Fata Morgana, acolo unde eu scriu o pagina A4 și cineva o citește și înțelege exact ce am zis. Acolo e topul – lucru destul de complicat. În general, nu se înțelege. Acolo se naște căutarea asta a mea continuă, care se petrece de la o carte la alta. N-am reușit să scriu două cărţi la fel, și sper să nici nu reușesc. La un moment dat, când o să mă opresc din scris, înseamnă că am găsit cheia, marea cheie pe care o tot caut – Cartea aceea cu literă mare. Și nu cred că se poate sută la sută; pe mine unul mă interesează să caut. Întotdeauna m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă nu era promovată cartea aceasta, Ioşca? S-au pierdut în istoria literaturii mii de cărți, pentru că pur și simplu n-au fost promovate. N-ai ce să faci, de la un punct încolo. Ține de noroc, ține de soartă. Să ne amintim istoria de pe la 1910-1920, când Proust își plătea singur publicarea romanului. (…)
Treaba asta de scriitor nu e o meserie. Nu ai cum să o faci ca meserie, dar datoria noastră, dacă avem vreo datorie, e să vedem lumea – să te uiți la ea și să încerci să o înțelegi, că altfel nu văd de ce te mai apuci dacă nu înțelegi lumea în care trăiești. Dacă tu nu o înțelegi, cum să i-o explici celuilalt?! Cam acesta ar fi rostul literaturii. Se pun niște oglinzi pe lume, iar eu văd foarte bine. Am și ochelarii potriviți și nu îmi scapă așa uşor. E foarte greu să îmi scape printre degete, chiar dacă tac și merg mai departe. Am avut norocul ăsta – trăim foarte multe vieți într-una și am fost în foarte, foarte multe lumi, am fost într-o parte și în alta a Europei, am tot văzut, m-am tot uitat și stau bine cu menajeria, dacă mă pui să fac o mie de personaje... Ține și de observație, trebuie să creez oameni vii. Se fac și romane cu morții, dar mie îmi plac cei vii, căci acolo se creează lumi. Iei dintr-o parte, iei din alta, trebuie să fie cât de cât veridic, e o muncă, nici nu știu cum să o definesc. Îmi place ce fac, mă amuză enorm să fiu eu păpușarul. E o muncă complet cretină, pentru că fac și le desfac până mă ia amețeala, ca să fie totuși coerent. Îmi scapă întotdeauna detaliile. Probabil m-a ajutat foarte mult ordinea cumplită a traducerii, care te ține acolo pe scaun și te ține și cu memoria întinsă și cu tot felul de prostii pe care le faci și le desfaci singur.
(…)
Ai tradus autori foarte diferiți, de la Nicolas Mathieu, de-un leat, la clasicul Marcel Proust (iniţial, respins – de către André Gide! – la Gallimard). În ce măsură acești – şi alţi – autori traduși s-au regăsit în scrisul tău?
Cristian FULAŞ: Aici e cu poveste – traducerea e chiar o meserie care cere răbdare, pricepere, trebuie să știi și carte, nu poți să fii traducător așa, de pe stradă. E o meserie care te educă foarte tare pentru scris. Te aruncă în jocul răbdării, al greșelii asumate, unde negociezi cu textul altfel, mai ales când traduci texte mari. Fac asta cam de când mă știu, de vreo 20 de ani. Facultatea nu m-a ajutat mare lucru în ale scrisului, dar în traducere am învățat carte, pentru că acolo înveți să scrii. Lucrezi cu textele acelea foarte mari și înveți intuitiv, din structuri. Înveți ce se poate și ce nu se poate. Partea asta de scriitor ține foarte mult de o anumită intuiție a scrisului. Intri acolo și joci pe intuiție, pentru că nu te poți sprijini pe schelet. Scriitura e un corp amorf pe care îl pui în mișcare, și acolo meseria de traducător te ajută foarte mult. Asta ajută foarte mult într-o carieră de scriitor – să lucrezi cu cartea. Scriitura aceasta complexă – de exemplu, cum faci legăturile între capitole, între dialoguri – scapă la lectură, pentru că tu vezi peisajul, tu vezi ceea ce curge, dar, de fapt, e un montaj. Asta se învață, în general, ca în orice meserie – se fură meseria, de la scriitorii mari. De asta insist să rămân traducător. Ușor nu-mi este, am ajuns la un fel de saturație greu de explicat, dar traducerile mă țin în priză și mă controlează să nu fac tâmpenii foarte mari, deși le fac, ca oricine. Până la urmă, din partea scriitorului, nu e poezie, e tehnică. Sunt procedee ale scrisului care mi-au fost la îndemână tot timpul, pentru că a trebuit să fac asta din frazele altora. A trebuit de multe ori să umblu la texte străine ca să sune bine în română. Chestiile acestea nu sunt întâmplătoare, ele țin de o artă care se învață. M-a ajutat foarte mult faptul că, dând de cărți foarte grele, pur și simplu am putut să învăț carte. Cel mai greu de făcut e o carte simplă, nu una complexă.
