Declin extern, ridicol intern
Ceea ce-am văzut cu toții marți, 6 ianuarie 2021, a fost prima tentativă de lovitură populistă din istorie, cel puțin din cea americană. Când această „elită politică aleasă”, președintele Statelor Unite ale Americii, cere susținătorilor săi să refuze un vot democratic, când același lider denunță o așa-zisă manipulare a elitelor politice care pasămite ar complota să-l îndepărteze, când militanții săi apelează la violență pentru a stopa un proces democratic aflat în plină desfășurare, când este invadat Congresul democratic ales, nu putem vorbi decât despre așa ceva.
Democrația americană la care ne uităm astăzi cu stupoare, și care se află într-un accentuat declin la începutul acestui al treilea deceniu al secolului XXI, a fost cândva standardul politic al Europei (sfârșitul anilor 1940), al Asiei (în anii 1950) și al întregii lumi care a respins modelul sovietic (sfârșitul anilor 1980). Uluitoarea președinție Trump, cu ale ei neîncetate atacuri la adresa valorilor și standardelor democratice, este însă doar unul din simptomele unei maladii ce se instalase de decenii bune în politica americană.
Cum a fost posibil?
Altfel spus, Donald Trump n-a reprezentat decât neinspirata încarnare a unui fenomen ce era anunțat de ceva timp, cu toate surlele și trâmbițele posibile. Faptul că democrația n-a reușit să rezolve problema elitelor sau a prăpastiei dintre aspirații și realitate i-a oferit președintelui 45 fatala intuiție de a apela la masele deziluzionate. Terenul experimentelor populiste era, așadar, cât se poate de fertil. Dar era—după cum s-a dovedit—și șocul de care avea nevoie America pentru a ieși din marasmul propriei democrații.
Trumpismul, putem spune acum, nu este neapărat o formă de populism, devenit un simplu termen de insultă politică, ci o formă de proto-autoritarism care nu are, în realitate, în afara câtorva sloganuri de campanie, nimic cu adevărat „popular”. El este un fenomen pe care Timothy Snyder îl descria inspirat ca „sadopopulism”, un erzaț ideologic „ce promite oamenilor lucruri fără a avea nici cea mai mică intenție de a le împlini, odată ajuns la putere”. Și așa a și ajuns la putere...
Analogii istorice
Cei care folosesc în analizele lor conceptul de „fascism” nu pretind defel că trumpismul ar prezenta similitudini cu fascismele europene istorice. Argumentul lor ar fi mai degrabă acela că dinamicile socio-politice ale trumpismului sugerează dinamici asociate de obicei cu fascismul: rasism la nivelul politicii de stat, misoginism, apeluri la violență, demonizarea opoziției legislative ca „dușmani ai națiunii”, amenințarea cu noi războaie externe, etc. Sigur, statul american n-a fost și nu este înfășurat în jurul vreunui proiect autoritar. Derapajele autoritariste din Statele Unite vor însemna mereu altceva decât în Europa de Est. Însă Donald Trump a fost perceput încă din prima zi de mandat ca o amenințare serioasă la adresa democrației.
Simptomele democratice”
Cu mult înainte ca ascensiunea neo-autoritară cu accente populiste a ultimilor ani să stârnească o dezbatere globală despre criza democrației, au existat destule semnale de alarmă cu privire la sănătatea acestui sistem de guvernare și au fost identificate tendințe precum prezența scăzută la vot, pierderea încrederii în instituții, guvern ori chiar în principiul democratic. Experiența ultimelor trei decenii—cel puțin—ne arată că se prea poate ca democrația să aibă nevoie de un șoc pentru a începe (măcar) să schimbe cursul deteriorării, iar populismul (grosso modo) pare să ofere exact acest scenariu.
Mare parte din modul în care funcționează democrațiile liberale moderne, să o spunem deschis, îi marginalizează pe cetățenii obișnuiți și se pare că doar „ruptura populistă”, cea care dă voce celor lipsiți de ea, oferă iluzia unei forme de guvernare cu adevărat democratice (chiar dacă, așa cum am văzut în prea multe instanțe contemporane, acest lucru înseamnă suspendarea temporară a pluralismului de tip liberal). Desigur, populismul nu este niciodată o soluție, dar poate funcționa ca un declanșator al unui mecanism de autoapărare, fără de care nu putem ști nicicând cât de solidă este o democrație.