Linkuri accesibilitate

Criza poloneză din 1956


Copleșit de revelațiile celui de-al XX-lea Congres al PCUS, liderul comunist polonez Bolesław Bierut murea în martie 1956. Ceea ce-a urmat a fost o imensă luptă pentru putere între diferitele facțiuni ale elitei de partid.

Pentru a înțelege caracteristicile comunismului din Polonia este necesar să ne referim la originile intelectuale și politice ale partidului, precum și la tribulațiile sale sub Stalin. Inițial, Partidul Comunist Polonez clandestin a fost unul din cele mai puțin înregimentate partide leniniste est-europene. Stalin i-a disprețuit profund pe bătrânii lideri ai comunismului polonez și le-a pus la cale exterminarea în timpul Marii Epurări.

În 1938, Partidul Comunist Polonez a fost dizolvat printr-un decret al Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste, care a acuzat partidul polonez de a fi un cuib de „spioni” și „agenți provocatori” ai poliției secrete. Aceea a fost o lovitură serioasă aplicată de Plăieșul de la Kremlin grupului politic care deja suportase consecințele psihologice ale statutului său ilegal: suspiciune, sectarism, lipsa imaginației politice.

Unul din principalele motive pentru care Stalin nu-i suporta pe comuniștii polonezi, așa cum a arătat-o și Isaac Deutscher, trebuie că avea legătură cu niciodată abandonata tradiției a luxemburgismului. Vedetele comunismului polonez se formaseră în buna tradiție radical socialistă a Rosei Luxemburg și aveau prea puține motive pentru a-l respecta sau iubi pe Stalin, deși, într-adevăr, considerau Uniunea Sovietică simbolul celor mai bune speranțe ale lor. În același timp, ar trebui să ținem minte că Partidul Comunist Polonez fusese nemilos bolșevizat la sfârșitul anilor 1920 și începutul anilor 1930, iar militanții săi acceptaseră verdictul Cominternului fără vreun gest de protest.

Isaac Deutscher a pus în mod corect următoarele întrebări despre efectele stalinismului asupra elitei comuniste poloneze:

„Cum s-a putut, trebuie să ne întrebăm, ca un Partid care se mândrea cu decenii de luptă clandestină și o lungă (șaptezeci de ani!) și măreață tradiție marxistă, să se supună acestui oribil ultraj—fără un protest, fără nicio încercare de a-și apăra liderii și militanții martirizați, fără ca măcar să încerce să-i apere onoarea și fără a declara că, în pofida sentinței la moarte semnate de Stalin, va trăi și lupta mai departe? Cum s-a putut întâmpla așa ceva? Pentru a-i înțelege prăbușirea completă, trebuie să fim pe deplin conștienți de coroziunea morală la care a expus stalinismul, vreme de mai mulți ani, comunismul polonez”. (vezi eseul său, „Tragedia comunismului polonez”, în Marxism, Wars and Revolutions).

Partidul Comunist Polonez a redevenit o forță politică activă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, mai ales prin rezistența anti-nazistă. Principalul lider al partidului a fost Władysław Gomułka (1905–1982), care, după eliberarea țării, a devenit Secretar General al formațiunii politice. Însă Gomułka a fost în cele din urmă îndepărtat de mai puternica facțiune moscovită condusă de Bolesław Bierut (1892–1956), Hilary Minc (1905–1974) și Jakub Berman (1901–1984). Și-a petrecut anii intensei terori staliniste în Polonia, în arest la domiciliu.

Printre trăsăturile marcante ale culturii politice poloneze în prima decadă a regimului comunist s-au numărat persistența naționalismului, slăbiciunea ideologiei marxist-leniniste și autoritatea politică a Bisericii Catolice. În pofida permanentului război ideologic purtat de comuniști împotriva Bisericii, catolicismul a continuat să fie o forță magnetică pentru polonezi. Pe măsura destalinizării din Uniunea Sovietică, elita comunistă poloneză a început să se împartă în cei favorabili liberalizării și fundamentaliștii pentru care nu exista niciun motiv de a renunța la dogmele tradiționale.

Gomułka a fost eliberat din domiciliul său forțat în 1954, iar acuzațiile împotriva unei așa-zise devieri „naționaliste” au fost uitate. În 1955, Polonia a devenit un teren fertil pentru aprinse dezbateri intelectuale în care concepții învechite erau drastic criticate de către intelectuali din ce în ce mai temerari. Aceștia din urmă fuseseră, desigur, animați de revelațiile celui de-Al XX-lea Congres al PCUS. Așa se face că, până în 1956, apăruseră peste 2.000 de cluburi de discuții care examinau fără nicio opreliște cele mai spinoase chestiuni din trecutul și prezentul țării. Într-adevăr, redeșteptarea interesului pentru opinia publică a reanimat o asediată societate civilă poloneză.

Vezi comentarii (1)

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG