În anii războiului, Stalin îl numise cel mai tânăr ambasador al URSS la Washington, el fiind și printre cei mai tineri participanți la conferința istorică a „celor Trei Mari” de la Ialta, din februarie 1945.
„Ne simțeam sub lupa istoriei”, va descrie Gromîko atmosfera acelor zile de la Ialta, „cu Justiția ținând balanța în mână lângă noi”.
În septembrie 1962, înainte ca „criza rachetelor” din Caraibe să atingă punctul său culminant, Gromîko a propus de la tribuna ONU condamnarea propagandei războiului nuclear preventiv.
Statele deținătoare ale arsenalelor nucleare erau chemate să nu recurgă primele la folosirea armelor de distrugere în masă.
URSS, care căzuse victima unui „atac preventiv” al lui Hitler în 1941, era gata să semneze prima un asemenea angajament. Credem că nici poporul american n-a uitat de atacul japonez de la Pearl-Harbor, amintea Gromîko, știind că rachetele sovietice ajunseseră deja în Cuba.
„Amenințările cu războiul nuclear preventiv sunt atât de monstruoase, arăta cu degetul la SUA și NATO ministrul de externe al lui Hrușciov, încât e greu să crezi că ele se aud la mijlocul secolului al XX-lea, când omenirea își omagiază eroii care deschid calea către stele, admiră crearea celor mai complicate mașini electronice și multe alte realizări remarcabile ale civilizației mondiale”.
Acuzațiile la adresa SUA și NATO trebuie privite în contextul „crizei rachetelor” care se cocea, dar și ca o dovadă a sensibilității aparte a URSS față de tema războiului. Adunarea Generală a ONU urma să se pronunțe asupra inițiativei sovietice.
La 60 de ani distanță, pledoaria de atunci a lui Gromîko n-a pierdut din actualitate nici în acest al doilea deceniu al secolului al XXI-lea. Numai că degetul său acum nu va mai putea fi îndreptat acuzator spre SUA și NATO.
