Microbii sunt extrem de mutabili—lucru pe care îl știm încă de pe vremea biologului francez Louis Pasteur, care spunea că „au mereu ultimul cuvânt”—și pentru că noi, oamenii, părem a le da constant „o mână de ajutor”. De-a lungul istoriei ei, umanitatea a asistat stupefiată și adesea îngrozită la ciudate epidemii care au devenit evidente abia după ce și-au produs efectele. Confruntați în mod repetat cu eșecul propriilor predicții despre izbucnirea unor maladii infecțioase, până și experții epidemiologi au ajuns să recunoască limitele cunoașterii pe subiect.
Trebuie să înțelegem că urbanizarea și globalizarea se numără printre factorii care duc la astfel de situații. Marile orașe ale Asiei, Africii ori Americii de Sud, asemeni Atenei în vremea lui Tucidide, oferă condiții ideale pentru amplificarea și răspândirea noilor agenți patogeni prin concentrarea unor populații în locuri și pe suprafețe adesea insalubre.
Interconectarea globală crescută, stimulată de călătoriile internaționale și comerț, reprezintă cu siguranță un alt factor de risc. Dacă în urmă cu câteva secole ar fi durat câteva săptămâni pentru ca variola sau pojarul să-și croiască drum din Lumea Veche înspre Lumea Nouă, astăzi, un nou virus poate atinge orice punct al planetei în doar două-trei zile. Și este clar, cel puțin pentru cei care reușesc să-și păstreze luciditatea în momente de criză, că nu microbii sunt responsabili, ci propria noastră tehnologie. Anual, zeci de milioane de oameni călătoresc cu avionul, în interes de afaceri sau din plăcere, ceea ce duce la o creștere pe măsură a riscurilor pandemice.
Alți patogeni ajung pe căi ocolite în orașele și dormitoarele noastre (HIV și Zika sunt doar exemplele la îndemână). Până la anunțarea simptomelor clinice ale SIDA la începutul anilor 1980, nimeni nu a știut că HIV se răspândise deja, în mod tăcut, vreme de câțiva ani, în rândurile unor grupuri de risc sau în țări și pe continente aflate în afara radarului organizațiilor de sănătate internaționale (Haiti, Africa, etc.).
Începând cu 1940, oamenii de știință au identificat peste 300 de noi boli infecțioase. Aproape două treimi din acestea au o origine animală (liliecii fiind, de multe ori, printre suspecții de serviciu). Veștile bune au de-a face cu identificarea precisă a câtorva din aceste virusuri. Veștile mai puțin bune se referă la faptul că există încă virusuri care rămân necunoscute. Morala este că nu ne putem aștepta la o încetare sau o eliminare a pericolului microbian.
În umbra tuturor inițiativelor de contracarare sau izolare a unor pandemii se află încă gripa spaniolă. Astăzi, aproape toți oamenii de știință recunosc faptul că pandemia de gripă din 1918–1919 a fost una dintre cele mai ucigătoare din istoria umanității. Între timp, virusologii au făcut progrese remarcabile în analiza materialului genetic din virusul gripal H1N1 și au înțeles puțin mai mult factorii care au făcut gripa spaniolă într-atât de nimicitoare (50 de milioane de victime).
În 1997, odată cu izbucnirea gripei aviare în Hong Kong, dar și a unor variațiuni de gripă în China și Asia de Sud-Est, s-a constatat că nu este necesar ca un virus gripal de acest tip să treacă printr-o gazdă animală intermediară pentru a cauza moartea omului. În 2009, panica provocată de gripa porcină mexicană a demonstrat că, din timp în timp, tulpinile de gripă umane și animale se pot combina și rezulta în noi virusuri pandemice. Chiar și așa, nimic nu s-a apropiat ca amploare de tragedia din 1918.
În pofida unor remarcabile progrese în microbiologie, vaccinologie, imunologie și medicina preventivă, cei care studiază gripa nu pot pronostica sau aproxima când anume vor apărea tulpinile pandemice și nici ce impact vor avea asupra populațiilor umane. Privind retrospectiv la ultima sută de ani de izbucniri pandemice, singurul lucru cert este că vom avea în viitor noi și noi epidemii aparent incontrolabile.
Ceea ce nici Albert Camus nu a putut prevedea este că orice tentativă de anticipare a dezastrelor naște denaturări și insuflă nesiguranță. Faptul că gripa porcină era de tipul H1N1, deci la fel ca gripa spaniolă, i-a făcut pe mulți să creadă că efectele vor fi similare. În ciuda unei panici evidente, anticipata apocalipsă virală nu s-a concretizat. Au apărut imediat speculațiile legate de „înscenarea epidemică” pentru profitul producătorilor de vaccinuri și altor entități aparent interesate de perpetuarea unei stări de spirit paranoide.
Fenomenul corespunde în bună măsură cu ceea ce scria și Susan Sontag în 1989, în AIDS and Its Metaphors: „With the inflation of apocalyptic rhetoric has come the increasing unreality of the apocalypse. A permanent modern scenario: apocalypse looms... and it doesn’t occur. […] Apocalypse is now a long-running serial: not ‘Apocalypse Now’ but ‘Apocalypse from Now On.’ Apocalypse has become an event that is happening and not happening. It may be that some of the most feared events, like those involving the irreparable ruin of the environment, have already happened. But we don’t know yet, because the standards have changed…” (pp. 87–88)
*** „Odată cu inflația retoricii apocaliptice a survenit și irealitatea crescândă a apocalipsei. Un scenariu modern permanent: apocalipsa se întrevede... și nu se produce. […] Apocalipsa este acum un serial de lungă durată: nu «Apocalipsa Acum», ci «Apocalipsa de acum încolo». Apocalipsa a devenit un eveniment care se întâmplă și nu se întâmplă. Se prea poate ca unele din cele mai temute evenimente, precum acelea care provoacă distrugerea ireversibilă a mediului, să se fi petrecut deja. Dar încă nu o știm, pentru că standardele s-au schimbat...”