Linkuri accesibilitate

„Cușca de fier” a modernității și izbăvirea intelectuală


Cum se face trecerea de la încercarea de a „mântui” umanitatea prin intermediul eliberării proletariatului (situație în care persoanele reale devin orice, numai libere nu), la „mântuirea” aceleiași umanități printr-o politică adecvată și comprehensivă a modernității?

În Lukács Reappraised, colecția de eseuri din 1983, Ágnes Heller este cât se poate de explicită. De asemenea, este deopotrivă delicată, în măsura în care nimeni nu poate reparcurge cu maximă obiectivitate relația cu fostul mentor. Pentru Heller, exilată în „mentalul occidental” al anilor 1980 (la propriu și la figurat), „dogmatismul aproape sublim” al lui Lukács (așa cum îl descrie în termeni absoluți Leszek Kołakowski) este dificil de anatomizat și/sau anatemizat. Cu alte cuvinte, este aproape infernal de împăcat obsesia de tinerețe a lui Lukács („posibilitatea de a trăi o viață lipsită de alienare”, așa cum i-o descrie un alt fost discipol, György Márkus) cu ulteriorul elogiu delabrat adus politicilor lui Stalin de control total exercitat în numele unei perversiuni dialectice. „A cădea la pace cu așa ceva”, iată dificultatea foștilor discipoli lukácsieni! Cu aceste date esențiale, putem înțelege mai bine (deși poate niciodată complet) „paricidul” și „apostazia” ideatic/ă. Dificultatea nu constă doar în „despărțirea afectivă”, ci în însăși natura complexă, ambiguă, enigmatică, a lui Georg Lukács. Foștii săi discipoli au pus întrucâtva bazele unei asemenea necesare reevaluări, dar o înțelegere (dublată de analiză) completă a operei celui citat lipsește, încă…

Întreg efortul apostaziei la Heller este remarcabil. Pe linia acestei rupturi dublată de tensiunile inerente, avem de-a face inclusiv cu parcurgerea unui fel de „moment psihologic” extra-ordinar: de la o gânditoare cu puternice rădăcini și influențe marxiste, fostă discipolă a lui Lukács și reprezentantă de seamă a Școlii de la Budapesta (la rându-i un curent de idei trecut printr-un marxism umanist, apoi printr-un liberalism de opoziție, prin varii apostazii și metamorfozări datorate reprezentanților Heller, Fehér, Márkus, Vajda, etc.), la una puternic arendtiană și, în orice caz, „dezvrăjită”.

Teoria sa asupra modernității capătă un contur mai clar abia în anii 1980 (Class, Modernity, Democracy, 1983; The Power of Shame: A Rational Perspective, 1985). Noțiunea de „nemulțumire” (de insatisfacție, dacă vrem) pe care marxismul o transforma în cele din urmă în alienare, este preluată de Heller și pusă să lucreze în folosul modernității: pentru ea, departe de a fi o meteahnă care trebuie extirpată ori înlăturată, nemulțumirea devine chiar motorul modernității. „Dinamismul modernității este dat de faptul că aceasta generează mai multe nevoi decât poate satisface”. Cu acest tip de gândire, cred că Heller își câștigă definitiv eticheta liberală. Ruptura de marxism este totală și evidentă. Nemulțumirea/ insatisfacția nu sunt pentru Ágnes Heller fenomene necesar înlăturabile, cum ziceam. Ea nu neagă efectele dureroase născute din incapacitatea de a satisface nevoile tuturor, dar, în același timp vede în această stare de lucruri motorul esențial al schimbării și al dinamicii sociale în general. În interiorul acestui aparat critic cred că trebuie înțeleasă și condiția umană la Ágnes Heller (de inspirație arendtiană, dar mai ales de inspirație liberală).

Ágnes Heller cunoaște personal, intim și dureros ororile totalitarismelor secolului XX. Cunoaște atât nazismul (tatăl său moare la Auschwitz), cât și comunismul de tip stalinist-exterminist-exclusivist (începând cu anii 1970, atât ea, cât și ceilalți membri ai fostei Școli budapestane devin victimele persecuției politice, în special după moartea mentorului—1971). Urmează exilul în Australia, alături de soțul ei (Ferenc Fehér), dar codul totalitarist fusese în sfârșit înțeles și „spart”.

Experiența contează. Fie directă sau indirectă, ea devine o circumstanță auxiliară! Heller a fost permanent o umanistă, una de tipul clasei de mijloc comode, retrase, boeme, suficiente. Cu toate acestea nu a deplâns niciodată soarta modernității și aneantizarea vechilor habitudini, pentru că le-a înțeles rostul. Refuză, pur și simplu, cum spun alți autori, să întoarcă spatele achizițiilor cu adevărat emancipatorii ale modernității. Într-un fel, ea asumă că modernitatea (lucru pozitiv) vine „la pachet” cu anumite costuri. Iar în pofida metehnelor acesteia — în fața cărora nu închide ochii, dar le subsumează valorii mai mari, mai generoase —, Heller concede că omul modern este demn de și îndreptățit la un anumit tip de aspirație, putere și prestigiu, toate legitime. Vorbim, în fond, despre cineva care a cunoscut profund cele două mari familii, de stânga și de dreapta, și care a ales, tocmai datorită acestei cunoașteri temeinice, un anumit tip de transformare. Din nou, Ágnes Heller „s-a ales pe sine”…

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG