Linkuri accesibilitate

Cu cine se aliază moldovenii?


O fotografie dintr-un spital din Germania a făcut recent înconjurul Internetului. Alexei Navalnîi, cel despre care medicii germani afirmă – iar diagnosticul lor e confirmat și de specialiști toxicologi din alte state occidentale – că a fost otrăvit cu o substanță din categoria „Noviciok”, apare alături de familia sa. Opozantul rus arată palid, istovit, însă privirea sa pare să treacă dincolo de imagine, transmite un mesaj adversarului său politic, Vladimir Putin: „Respir, am supraviețuit, o să mă întorc în Rusia”.

„Noviciok” – o neurotoxină pe care Rusia, ca parte a Organizației de Interzicere a Armelor Chimice, s-a angajat să o distrugă dar nu s-a ținut de cuvânt – este folosit împotriva opozanților Kremlinului. Moscova nu recunoaște aceste crime și tergiversează, zădărnicește orice încercare a Vestului de a obține o colaborare în ce privește anchetarea acestor cazuri, inclusiv otrăvirea lui Navalnîi la Tomsk.

Ceea ce înseamnă că singura opțiune pentru cetățenii ruși, opozanți ai regimului Putin, va fi o viață în compromis sau emigrarea...

Iar Occidentul va trebui tot mai mult să asimileze ideea că „Noviciok” e o prezență constantă în Europa, la fel cum a înțeles că actuala pandemie a modificat pentru mulți ani înainte modul nostru de a fi. Terifiant, nu-i așa?

O altă poză, de-acum o săptămână, a devenit și ea foarte populară în spațiul online. Scriitoarea Svetlana Aleksievici, laureata Premiului Nobel pentru Literatură, în apartamentul ei de la Minsk, alături de câțiva ambasadori ai statelor din Uniunea Europeană, acreditați în Belarus, veniți să o apere de forțele de securitate ale regimului care intenționau să o aresteze. Între diplomații care o anturează pe scriitoare este și ambasadorul României, Viorel Moșanu, originar din Chișinău – un gest aplaudat de românii din întreaga lume, inclusiv de cei din Republica Moldova.

Svetlana Aleksievici era ultimul membru al Consiliului de Coordonare al Opoziției din Belarus rămas în libertate. Toți colegii ei de până atunci, inclusiv muziciana Maria Kolesnikova – o personalitate puternică, o femeie curajoasă –, fiind arestați sau expulzați din țară. În Belarus nu contenesc protestele pașnice, cu sute de mii de oameni în stradă, împotriva lui Lukașenka, pe care opoziția îl acuză că a fraudat alegerile prezidențiale din 9 august curent. După 26 de ani de mandat neîntrerupt, „tătuca” de la Minsk e convins că poporul îl iubește: mișcarea protestatară, consideră el, nu e decât un vis urât, un complot al Occidentului, de aceea o reprimă cu o ferocitate demnă de dictaturile latino-americane.

Rusia și Belarus sunt țări cu care Republica Moldova, după cum susține conducerea de la Chișinău, are relații excelente. Rusia a fost „partenerul strategic” al mai tuturor guvernărilor care s-au succedat după 1991 la noi, de la Sangheli, Lucinschi, Voronin și până la Dodon.

Înainte i se spunea „A treia Romă”, care își vedea drept o datorie sacrosanctă eliberarea creștinilor din Balcani de jugul Semilunii turcești. Mai târziu, tot „fratele mai mare” de la Răsărit, sub lozinci și stindarde schimbate, s-a grăbit să scape alte popoare de regimuri burghezo-moșierești, de guvernări corupte, arondate imperialismului american.

Ajutorul său frățesc, misiunea sa internaționalistă s-a manifestat împotriva „contrarevoluției” din Ungaria (1956), a „Primăverii de la Praga” (1968), și cu vârf și îndesat în Afganistan (1979-1989).

În anii post-sovietici, Rusia și-a proclamat drept doctrină de stat „protejarea etnicilor ruși” din fostele republici sovietice. Și a procedat în consecință, declanșând rebeliuni sau agresiuni armate directe în R. Moldova (1992), Georgia (2008) și Ucraina (în 2014 și până în prezent).

Cu cine se aliază moldovenii, când se gândesc la țările din jurul lor, în numele căror valori? Cu Rusia sau cu Occidentul?

Orice elev din Republica Moldova știe de la lecțiile de istorie că Rusia și-a dobândit încă din secolul al XIX-lea faima de „jandarm al Europei”, de stat polițienesc, de putere care urăște libertatea, se teme de ea. Și că indiferent că se numea Imperiul țarist, Uniunea Sovietică sau Federația Rusă, peste tot unde a intervenit a instalat și sprijinit regimuri despotice, totalitare. Iar când aceste „orânduiri” erau răsturnate printr-o revoltă populară, a oferit adăpost căpeteniilor lor fugare, așa cum s-a întâmplat – mai recent – cu Ianukovici, președintele pro-rus de la Kiev.

Azi, belorușii manifestă și ei pentru democrație, pentru alegeri libere și corecte, ceea ce înseamnă că au intrat în „vizorul” Kremlinului. Rusia îl sprijină pe Lukașenka din interese de hegemonie geopolitică, dar și pentru că trendul protestatar de la Minsk (cum a fost și cel de la Kiev) ar putea să „dea idei” și rușilor, care tocmai s-au pricopsit cu o domnie „pe viață” a lui Putin, după reforma constituțională din iunie 2020.

Așadar, două fotografii: Svetlana Aleksieveci, protejată de diplomații europeni la ea acasă, și Alexei Navalnîi, în spital, unde a supraviețuit miraculos unei „tentative de asasinat” (apud: Emmanuel Macron). Ce rezonanță au aceste fotografii în Moldova? Cât de mult contează trecutul, dar și imaginea de azi a suferinței umane, în configurarea opțiunilor electorale ale moldovenilor?

Din 1989 încoace s-au publicat și la noi nenumărate documente, am avut/avem dezbateri despre prigoana stalinistă, însă toate aceste dezvăluiri n-au reușit, se pare, să diminueze „rezistența la cultură” a multor moldoveni (cum ar spune un scriitor optzecist de la Chișinău), să le atenueze ostilitatea față de informații care le contrazic educația, comoditățile de gândire și raportare.

Așa cum e absurd, aproape suprarealist să-l auzi pe Putin invocând drepturile omului (liderul de la Kremlin acuză lipsa de echitate doar ca să deplângă „persecutarea” limbii ruse în fostele republici sovietice), la fel și Igor Dodon și PSRM nu pomenesc niciodată despre drepturile omului – linia despărțitoare fundamentală între Est și Vest –, când laudă beneficiile alianței lor cu Moscova.

Indiferența regimului de la Chișinău față de drepturile omului se vede nu doar în legătură cu situația din Rusia și Belarus...

Dodon și socialiștii vor mai multă democrație doar în polemicile lor cu adversarii politici de la Chișinău, solicitând imperativ „dreptul la replică” unor moderatori TV angoasați, dar nu-și bat capul să ofere la posturile pe care le controlează aceeași posibilitate oponenților lor.

Indiferența regimului de la Chișinău față de drepturile omului se vede nu doar în legătură cu situația din Rusia și Belarus, abuzuri pe care le expediază la capitolul „afaceri interne”, ci și față de moldovenii din Transnistria, supuși unei discriminări tot mai accentuate pe fundalul înțelegerilor electorale dintre Dodon și separatiștii de la Tiraspol.

Din Rusia nu ne-au venit doar tancuri, foamete organizată și deportări, ci – în epoca nouă – și separatism transnistrean, supraprețuri la carburanți, embargouri economice, scheme financiare: laundromatul, atacurile raider, furtul miliardului etc., însușite abil de infractorii noștri autohtoni.

Există numeroși alegători rusofoni, dar și vorbitori de română în R. Moldova, cărora aceste practici le repugnă. Însă, nesuportând pe pielea lor politicile statului rus, ei le văd cumva edulcorate, filtrate de nostalgia lor după „patria istorică” sau după imperiul de altă dată. Opțiunile acestui electorat captiv sunt modelate de posturile rusești, majoritatea pro-Kremlin, nicidecum de surse media mai obiective, mai pluraliste, cum sunt Echo Moskvî sau Nezavisimaia gazeta.

Alegerile prezidențiale din Moldova nu vor fi doar „geopolitice” – un termen care tinde să egaleze manipulator Vestul cu Estul –, ci vor fi despre civilizația, despre valorile lumii căreia vrem să-i aparținem. Adică drepturile omului versus corupție și autoritarism.

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG