Recent, cotidianul britanic The Daily Telegraph a publicat un articol despre un profesor britanic ieșit la pensie, stabilit in China, care, descriindu-și situația personală, explica cum el preferă sa trăiască in China comunistă, mai degrabă decât să piardă o parte importantă din agoniseala lui de-o viață, plătind taxa de succesiune din Anglia.
Intr-adevăr, în Marea Britanie taxa de succesiune este printre cele mai ridicate din lume: nu mai puțin de 40% din valoarea bunurilor lăsate moștenire (!) pentru orice depășește 325.000 lire sterline pentru o persoană singură și 650.000 lire sterline pentru un cuplu căsătorit sau unit civil.
Care este însă situația în restul Europei?
Există, din 17 august 2015, un Regulament european, în cadrul țărilor din UE (din care Marea Britanie a ieșit prin așa-numitul Brexit) asupra drepturilor de succesiune. Regulamentul „definește în esență principiul unicității legii succesorale: de acum înainte, o singură lege națională va guverna întreaga succesiune. În mod implicit, aceasta va fi legea țării de reședință obișnuite a defunctului, dar poate fi și legea sa națională, dacă persoana a făcut această alegere înainte de moartea sa”.
Legile naționale diferă însă enorm. În Franța, toate moștenirile sub 100.000 de euro sunt complet scutite de impozit. Toate moștenirile transmise soțului supraviețuitor sunt de asemenea complet scutite de impozit. În plus, orice moștenire transmisă unui copil cu handicap este complet scutită de impozit.
Sunt puține cifre oficiale, dar conform AFP, în 2022, aproape 80% dintre familiile franceze nu sunt afectate de impozitul pe succesiune.
În Germania, impozitul pe bunurile moștenite direct poate însă urca până la 43%, ca în Marea Britanie.
Italia, în schimb, este un caz cu totul aparte și aici se vede marea diversitate europeană: în Italia impozitul pe moștenirea în linie directă este de doar 4%, ba chiar numai pe ceea ce depășește un milion de euro.
În Irlanda, în schimb, impozitul este de 33%. În linie directă, el se aplică pe ceea ce depășește ca valoare de 310.000 euro, pe când în Luxembourg, moştenitorii în linie directă şi soţul supravieţuitor sunt scutiţi de impozite.
E surprinzător, la prima vedere, că țările scandinave precum Norvegia și Suedia, care au cele mai severe sisteme de impozitare din lume nu au și unul pe moșteniri.
În sfârșit, mergând și pe alt continent, iată că nici China nu are un impozit pe succesiune: în celebra sa carte Capital și Ideologie (2019), “econoclastul” francez Thomas Piketty subliniază „cât de paradoxal este că o țară condusă de un partid comunist, proclamat adept al „socialismului cu caracteristici chinezești”, poate face o astfel de alegere ce nu aduce beneficii statului”. El remarcă, de asemenea, cazul Hong Kong-ului, „care a avut o taxă de moștenire în epoca britanică și a desființat-o în 2005, la scurt timp după predarea și integrarea în Republica Populară Chineză din 1997”.
Europenii nu sunt așadar egali în fața regimului moștenirilor, iar chestiunea îi învrăjbește pe economiști, dar chiar și populația și presa. Astfel, în Italia, un articol din Gazzetta del Mezzogiorno (cotidian din Bari) vedea în ceea ce este practic absența impozitului pe moștenire în Italia un privilegiu al celor înstăriți, la limita ridicolului, într-atât îi favorizează pe “avuți”.
