Astăzi, 28 iunie, este ziua aniversară a uneia dintre cele mai faimoase personalități culturale date de Moldova și România, în general, dirijorul Sergiu Celibidache. Se împlinesc o sută cinci ani de la nașterea lui și, gîndindu-mă la el zilele acestea, mi-am amintit și de una din afirmațiile lui repetate despre țara sa de origine, care îl exaspera prin „pânza aia de păianjen de intrigi, de șovinism, în toate rămurile activităților muzicale”, „șovinismul ăsta purtat la extremă care este caracteristic României”... Era în 1995, au trecut de atunci peste douăzeci de ani și spusele Maestrului român sînt în continuare de actualitate.
Cu ceva mai mult de un an în urmă, mentalitatea evocată de Celibidache, declanșa un veritabil conflict în sînul Operei Naționale de la București, ce provoca dezmembrarea corpului modern de balet creat de danezul Johann Kobborg, stimulat și ajutat de partenera sa, o celebritate pe scenele lumii, Alina Cojocaru. Un an mai tîrziu, singurul „pedepsit” pentru această criză ce a adus atât prejudicii majore de imagine culturii românești, cât și unele financiare substanțiale însăși Operei Naționale, este bloggerul cultural Alexandru Pătrașcu, care a îndrăznit să-i condamne pe liderii răzmeriței naționaliste...
Mai recent, la începutul lunii mai, o altă criză pseudo-patriotardă, ilustrativă pentru mentalitățile lumii muzicale românești, făcea ca o foarte tînără flautistă din Ucraina, Sofia Matvienko, să fie împiedicată rușinos să participe la Concursul ce poartă numele Jeunesse International Music Competition „Dinu Lipatti”.
Descalificată pentru a se fi îndrăznit să se opună solicitărilor financiare abuzive ale organizatorului concursului, flautista în vîrstă de numai 15 ani a fost și „denunțată” aberant autorităților competente europene, de o directoare de programe de la București, că ar fi intenționat să imigreze ilegal în Marea Britanie.
Arbitrarul, corupția și un pseudo-naționalism jenant par să-și dea mîna în cele mai diverse întreprinderi muzicale ale României, așa cum o atestă din nou un scandal, declanșat luna aceasta de comportamentului managerului interimar al Filarmonicii de la Craiova, cu un nume parcă predestinat, Măciucă. Petrecut la începutul lunii, dar adus la cunoștința publicului abia cu trei zile în urmă de un ziarist al cotidianului Gazeta de Sud, incidentul petrecut la Craiova l-a avut drept victimă pe violoncelistul Mirel Iancovici, astăzi rezident în Olanda, invitat să-și dea concursul la un concert al stagiunii denumită, ironie a sorții, a „Prieteniei”.
Angajat cu un contract discutat cu dirijorul Ivan Iliev, consilier artistic al Filarmonicii craiovene (potrivit site-ului acesteia), ce specifica în mod clar drepturile sale, inclusiv plata transportului pentru el și violoncel, artistul și-a văzut drepturile brutal încălcate în urma deciziei managerului interimar, tropetist al orchestrei. Acesta i-a comunicat pe un ton agresiv, după spusele violoncelistului citate de Gazeta de Sud: „Asta este situația, noi nu putem să-ți dăm mai mult decît primește orice solist normal. Onorariul care ți ș-a oferit este mult prea mare. În plus, Consiliul Artistic nu este mulțumit de prestație!”
Mirel Iancovici interpretînd George Enescu
Adus la exasperare, Mirel Iancovici a fost la un pas de o criză cardiacă majoră, iar medicul venit pe Salvare la Filarmonică și care i-a administrat medicamentele necesare, l-a deconseiat să mai cînte seara. Chiar într-o asemenea situația, mojicia și lipsa elementară de empatie a trompetistului manager au prelungit criza, comunicîndu-i: „Ai să plătești tot! O să-ți luăm onorariul și o să plătești și hotelul!” Un tratament dezonorant, ilustrînd mentalități reducționiste și egalizatoare, în mare vogă în vremurile ceaușimului...
Violoncelistul ne-a confirmat faptele, într-o discuție seara trecută, declarînd pentru Europa Liberă, între altele: „Stagiunea lor s-a intitulat cea a «prieteniei». Am ajuns să cânt acolo la inițiativa dirijorului și flautistului luxemburghez Carlo Jans, un prieten și colaborator de lungă dată, și care m-a propus la cererea Filarmonicii de a aduce un solist preferat. [...] În urmă cu vreo șase luni... am cerut un pre-contract, la care [dirijorul] Iliev mi-a spus că ei, de obicei, nu procedează în acest fel. [...] Cu vreo săptămînă înainte de a ajunge acolo am primit un mail de la o secretară, care mi-a cerut copiile după biletele de avion și m-a asigurat că tot ce am stabilit cu Iliev rămâne valabil. [...] Jurnalistul care a scris articolul, a cerut o copie a procesului-verbal făcut după ședința Comisiei artistice, la care i s-a răspuns că această ședință [invocată] nu a avut loc, după cum nu a avut loc nici vreo discuție despre prestația mea. Deci mie mi s-a relatat o gogoriță, doar ca să mi se reducă onorariul propus chiar de ei...”
Mirel Iancovici, născut la Bacău, elev al eminenților pedagogi ai violoncelului Serafim Antropov, Radu Aldulescu și Paul Tortellier, emigrat din România în perioada regimului Ceaușescu, stabilit în Olanda, unde de mai bine de 30 de ani este profesor la Conservatorul din Maastricht și un solist binecunoscut, este un promotor de seamă al muzicii contemporane românești.
O amintea, de altfel, și la Craiova, într-o discuție interesantă, cu evocări autobiografice, purtată cu muzicologi locali o zi înainte de incident și concertul anulat. Înregistrată video ea poate fi urmărită pe Internet.
Un extras din convorbirile muzicale de la Craiova, cu Ramona Bădescu, Constantin Secară și Carlo Jans
„Eu rămân un promotor al muzicii românești de valoare. E singura Românie în care mă regăsesc și care nu mă trădează niciodată...”, ne declara cu o zi în urmă, pentru Europa Liberă, violoncelistul Mirel Iancovici, care va concerta la București la începutul lunii iulie, cîntînd piese de Theodor Grigoriu și George Enescu.
Se spune adesea, atunci cînd este amintită lipsa de reacție, tăcerea totală a muzicienilor și a presei culturale bucureștene față de asemenea incidente abuzive, expresie a corupției și a unei doze de xenofobie, că românii ar avea ceea ce merită. Un ziarist cunoscut și bun prieten de la Londra se opunea însă clișeului, amintindu-mi spusele unui scriitor, anume că nimeni „nu merită” așa ceva, dar că, aceia în cauză, au însă ceea ce le seamănă.
