Unul din cei mai cunoscuți mari pianiști originari din Rusia, Evgheni Kissin, și-a publicat recent un volum de „Memorii și reflecții” la editura britanică Weidenfeld & Nicolson. Kissin, care se apropie de cincizeci de ani – s-a născut în 1971 la Moscova în epoca stagnării brejneviene, afirmă, pe de o parte, că a trăit un număr suficient de experiențe de viață pentru a fi îndreptățit să-și pună pe hîrtie amintirile. Pe de altă parte, scrie el, textele cărții, adesea mici medalioane, evocări, au fost compilate și editate de colaboratoarea sa Marina Arșinova, fiind menite să răspundă mai pe larg unor întrebări ce i-au fost puse adesea cu ocazia conferințelor sale de presă.
Fără a dovedi un har special al scrisului nici după prelucrarea finală a textelor, istoria lui Evgheni Kissin este în mare parte de interes, în măsura în care evocă atmosfera anilor tinereții sale petrecute în Uniunea Sovietică, într-o epocă de transformări majore grație perestroikăi gorbacioviene.
Autodefinindu-se, Kissin afirmă „Am crescut în cultura rusă, întrega mea viață, în care am devenit conștient, am fost și sînt un european convins și, în același timp m-am simțit încă din copilărie, fără nici o ambiguitate, un evreu”. Dacă este ceva ce pare să-l fi marcat în mod covîrșitor în tinerețea sa sovietică, acesta este antisemitismul exacerbat al anilor stagnării brejneviene.
„Am cunoscut bine ce înseamnă antisemitismul din fragedă copilărie. […] Majoritatea copiilor din bloc erau la curent cu faptul că sînt evreu și mi-au reamintit-o adesea. Am fost nevoit să sufăr o mulțime din acest motiv, nu numai din partea copiilor, dar și a unui adult. Nu am spus-o niciodată public înainte și nu vreau să intru în detalii…, dar într-o carte de amintiri este imposibil să treci sub tăcere aceste fapte, deoarece, astfel, istoria vieții mele ar fi incompletă și, într-un fel, chiar distorsionată.” Și adaugă el: „să ne amintim: anul 1984, perioda moartă de „stagnare”, cînd antisemitismul de stat era înfloritor, iar printre oameni pînă și cuvîntul „evreu” era perceput ca indecent și era mai bine de ocolit.”
Născut într-o familie trăind în mediul muzical - mama sa era profesoară de pian -, educat în celebrul Institut Gnessin de o pedagogă, Ana Pavlovna Kantor, ce avea să fie practic adoptată ca parte a familiei sale, Evgheni Kissin dădea primul său recital la 12 ani, în mai 1983, înregistra în același an un program difuzat de Radioul sovietic, iar în iarnă debuta în concerte în Marea Sală a Filarmonicii din Leningrad cu al doilea Concert pentru pian și orchestră de Chopin, sub bagheta unui dirijor iugoslav. În martie 1984 își făcea debutul în Marea Sală a Conservatorului de la Moscova, tot cu Chopin, iar după acest concert intra oficial în așa-numita ligă a „copiilor minune” ai Uniunii Sovietice, alături de violonistul Vadim Repin, la scurtă vreme alăturîndu-li-se și Maxim Vengerov.
Avea să fie sprijinit atunci de un personaj de o celebritate negativă în anii ’50, Tihon Hrenikov, cunoscut pentru asocierea sa cu Jdanov și condamnarea compozitorilor Dmitri Șostakovici, Prokofiev ș.a.m.d. În anii ’80, Hrenikov susținea tinerii talentați, grație lui familia Kissin putea ieși din micul apartament de numai 36 de metri pătrați în care trăiau mai multe persoane, pentru a căpăta o casă normală, relativ apropiată de școala Gnessin. O școală la care, dincolo de calitățile profesorilor ei, avea să vadă pe pereți și inscripția „Băteți-i pe evrei, salvați Rusia”…
Kissin și familia sa au părăsit Uniunea Sovietică la ora colapsului acesteia, în 1991, stabilindu-se o vreme la New York, pentru a trăi apoi un soi de minune: întîlnirea cu un lord britanic omonim, ce avea să se dovedească a fi fost o rudă apropiată, din familia unui unchi executat sub Stalin, la sfîrșitul anilor ‘30. Lordul Kissin avea să obțină dreptul de ședere în Marea Britanie pentru întreaga familie și, la scurtă vreme, și un pașaport britanic pentru Kissin, facilitîndu-i astfel concertele în întreaga lume.
Dacă în memoriile sale există puține evocări explicite și poziționări clare politice, aceea care impresionează este una referitoare la Georgia, georgieni și atitudinea lor tolerantă de-a lungul istoriei. Și, insistă Kissin, în mod particular: „Multora în Rusia le pace să vorbească despre „genocidul oseților” din Osetia de Sud în august 2008, dar, în același timp, ei nu par că vor să știe că după acel război [ruso-georgian] ei nu numai că i-au expulzat pe toți georgienii ai căror strămoși trăiseră acolo timp de secole (cum s-a întîmplat și în Abhazia cu 16 ani mai devreme), dar și că mii de locuitori ai Osetiei, ai căror strămoși se așezaseră acolo cu sute de ani înainte, s-au refugiat ei, de bună voie, în Georgia, cum au făcut-o ruși, ucraineni, evrei, estoni și alții. În același timp, nici un oset nu a fost expulzat din Georgia, nici un abhaz, nici un rus, nimeni!...”
