„Stalin este punctul final, finalitatea, recompensa la care trebuie să te aștepți, ca într-o poveste cu zîne”, declara recent, într-un interviu cu agenția France Presse, regizorul rus de film Kim Drujinin. Și tot el spunea, în interviul preluat pe larg în presa franceză, în Liberation, Le Figaro, Le Point, între altele, că este vorba despre „o istorie tragică. Aceea a unui constructor care se lansează cu riscul vieții în producția unui tanc”. Pentru regizorul rus, al cărui scenariu a fost îmbrățisat cu entuziasm de Ministerul Culturii la Moscova, realitatea istorică este mai puțin importantă, dorința lui fiind să realizeze o peliculă „în stilul vechilor filme sovietice de aventuri”, „un road movie pe un tanc”, ce ar avea o șansă să placă actualei generații de tineri.
Mai greu de spus dacă regizorul este convins de ceea ce povestește public, sau dacă este un instrument care joacă rolul ce îi este atribuit de propaganda rusă a momentului. El recunoaște că „ideea a pornit de la Ministerul Culturii, care se ocupă în mod activ să dea glas istoriei eroilor trecutului din patria noastră”.
Filmul ar urma să iasă în săli în primăvara anul 2018 și poartă titlul provizoriu „A-l întîlni pe Stalin”, scenariul fiind inspirat dintr-un evniment real, călătoria de la Harkov la Moscova a inginerului sovietic Mihail Koșkin, care vroia să-l convingă pe liderul rus de superioritatea tancului T-34 al cărui prototip îl realizase. În primăvara anului 1940, câteva luni doar înaintea invaziei Germaniei naziste, inginerul și echipa sa au parcurs două mii de km prin Uniunea Sovietică, la bordul a două tancuri, pentru a le testa și în final au ajuns la Moscova.
Istoria spune că Mihail Koșkin ar fi murit cîteva luni după întîlnirea cu Stalin, din cauza unei pneumonii contractate pe drumul de întoarcere. Tancul T-34, considerat la vremea sa și în epoca post-belică drept unul din cele mai bune vehicule blindate pe plan mondial, grație puterii de foc și mobilității sale, a început să fie produs în masă din 1941 și a contribuit indiscutabil la victoria finală împotriva Germaniei.
O asemenea istorie era firesc să fie pe placul culturnicilor de la Moscova, unde Ministerul Culturii a finanțat realizatorii filmului cu echivalentul a circa 860 de mii de euro, punîndu-și în schimb amprenta pe scenariul final. Regizorul Kim Drujinin, în vîrstă de 32 de ani, nu este la primul său film caracterizat de oficialități drept „patriotic” și menit să întrețină patriotismul. Ministerul Culturii i-a finanțat și pelicula precedentă, intitulată „Cei 28 ai lui Panfilov”, realizat ca un film de acțiune dorit să glorifice curajul unui grup de soldați sovietici ce s-ar fi sacrificat pentru a împiedica avansul trupelor germane spre Moscova în iarna lui 1941.
Problema a fost că printre cercetătorii istorici se manifestă un scepticism crescînd, mergînd pînă la a nega veridicitatea episodului Panfilov. Istoricii ruși au dat publicității în 2015 un memoriu „strict secret” din 1948, al procurorului-șef militar sovietic, care demonstra că povestea eroismului fusese în mare parte inventată de reporterii de război ai publicației armatei, Krasnaia Zvezda, și că departe de a fi murit toți, șapte din unitatea lui Panfilov supraviețuiseră, unii predîndu-se chiar germanilor.
Nici Kim Drujinin, nici actorii săi, nu par, însă, să aibă probleme cu istoria reală și, în interviul cu AFP, Dmitri Podnozov, care joacă rolul unuia din echipa inginerului creator al prototipului tancului T-34, afirma „cînd am citit scenariul și am văzut că era o comandă a Ministerului Culturii, am înțeles imediat că el era destinat să întrețină patriotismul”.
După observația lui, - ce ar putea fi citită în două registre - autorităților „le este teamă de tineretul care iese în stradă și urmează o serie de personaje de care nu avem nevoie”. Referința este înțeleasă de toată lumea ca fiind legată de bloggerul militant al opoziției ruse, Alexei Navalnîi, aflat la originea a două mari manifestații anti-guvernamentale în martie și în iunie anul acesta. Le Figaro citează o declarație a Ministerului rus al Culturii în care se spune, că tineretul ar face mai bine „să-și amintească trecutul și să privească filme despre cosmonauți și despre realizările noastre”.
Kim Drujinin asigură pe același ton dezinvolt: „dacă participăm la ceva util, atunci este fantastic. Dar noi nu facem propagandă. Noi relatăm numai niște istorii interesante despre țara noastră”. Regizorul se declară altfel convins că „nu este nimic rău în propagandă dacă ea inculcă valorile morale pozitive”.
Pentru a atrage generațiile tinere de partea puterii și a le distrage de la argumentele opoziției anti-Kremlin, Rusia lui Putin s-a lansat, cu relativ succes, în producția așa-numitelor filme patriotice de genul celor din epoca sovietică. Realizat în 2015, „Bătălia Sevastopolului” a adus un câștig de 6,5 milioane de euro, iar un al doilea film, „Stalingrad”, aproape 23,5 milioane de euro. „Cei 28 ai lui Panfilov”, filmul anterior al lui Drujinin, a adus 5,5 milioane, și a fost vizionat de 1,7 milioane de spectatori.
Nimeni nu pare deosebit de afectat de mișcarea de reabilitare și readucere a lui Stalin în actualitate drept un erou, chiar dacă polemici izbucnesc din cînd în cînd, cum a fost cazul în iunie anul acesta cu ocazia restaurării unei plăci comemorative a dictatorului, la intrarea într-unul din amfiteatrele Academiei juridice de la Moscova. Atunci, unul din profesorii universitari de renume, avocatul Genri Reznic, și-a dat demisia în semn de protest, amintind că Stalin a „îngropat dreptul” și că este simbolul domniei „represiunilor masive extra-judiciare”. Tot atunci un grup de studenți a inițiat o petiție on line pe site-ul Change.org, prin care denunța „reabilitarea inadmisibilă a regimului stalinist, care a adus prejudicii reputației Academiei”.
La sfîrșitul lunii iunie, un sondaj al Centrului sociologic Levada făcea cunoscut că 38% dintre ruși îl consideră pe Stalin drept una din personalitățile cele mai eminente ale tuturor timpurilor, alături de Pușkin și... Vladimir Putin.
