Dacă printre istoricii moldoveni și, poate, și unii viticultori, numele coloniei ante-belice elvețiene Șabag, de pe malul Nistrului, este cunoscut, împrejurările sosirii elvețienilor pe pămînturile basarabene, rămîn, cu siguranță, puțin cunoscute. Puțini sînt la curent cu faptul că în cel de-al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, în special în anii 1816-1817, regiunile de limbă franceză din Elveția au traversat o perioadă de mizerie și foamete, după ploi și inundații ce au împiedicat recoltele de cereale și au determinat guvernul cantonului Vaud să facă importuri masive de grîne din Crimeea.
În 1819, locuitori ai cantonului învecinat, Fribourg, urmați de alți elvețieni, plecau să colonizeze Brazilia, înființînd Nova Friburgo. Alți elvețieni, din Vaud și Neuchatel, unii și din cantoanele de limbă germană, erau atrași de politica de colonizare a sudului Imperiului rus, inițiată de țarii Caterina a II-a și de Alexandru I, și care a vizat și Basarabia după anexarea ei în 1812. Odesa, fondată oficial în 1794, pe teritoriul fostei fortărețe otomane, avea să devină treptat centrul administrativ prosper, spre care gravitează și imigranții elvețieni atrași de privilegiile economice oferite de țar.
Guvernatorul provinciei, ducele de Richelieu, îi scria în 1810, de la Odesa, cunoștiinței sale din Geneva, Charles Pictet de Rochemont, descriind orașul devenit cosmopolit: „Imaginați-vă un amestec de ruși, mari și mici, de polonezi, greci, valahi, moldoveni, bulgari, germani, sîrbi, tătari de diferite rase...”. Trei decenii mai tîrziu, Daniel Wegelin, de la Saint-Gall, nota că „La Odesa se vorbesc 20 de limbi și se fac servicii religioase pentru zece culte... Totul se amestecă: redingota și jacheta europenilor, cu caftanul și halatul orientalilor...”
Șansele de prosperitate, afacerile dezvoltate și perspectivele de îmbogățire rapidă începeau să fie cunoscute în mediile de afaceri de la Lausanne, unde se vorbea despre frații César și Jacques Danz, negustori la Odesa și bancheri la Constantinopol, de frații librari Alphonse și Marc Collin care au dschis prima librărie la Odesa în 1819 și de preceptorii elvețieni care predau în școlile orașului de la Marea Neagră. Alte exemple le ofereau genevezul Landry și nepotul său Louis-Henri Philibert, care au fondat una din primele societăți de comerț, Philibert ducînd de la Geneva în Basarabia, o turnă de 900 de oi merinos, proprietate a familiei Pictet. Transportul pleca la 1 iunie 1809 și ajungea pe pămînturile basarabene al 2 noiembrie.
Decizia țarului Alexandru I, în primii ani ai secolui al XIX-lea de a da în concesie pămînturi agricole spre a fi cultivate în Basarabia, avea să atragă atît imigranți săraci din Germania (Alsacia, Baden-Würtenberg și Palatinat) cît și din Elveția. În 1815, un preceptor din cantonul Vaud, Frédéric-César de la Harpe, afla de la un prieten de-al său veterinar, Louis de Saloz, că „în Basarabia existau vii ale coroanei extrem de neglijate și că viticultori de-ai noștri [elvețieni] s-au informat dacă guvernul ar fi dispus să trateze cu ei pentru a le cultiva”.
Inițiativa era luată de un „cultivator-botanist”, Louis-Vincent Tardent, născut la Vevey, care, în 1819, îl încuraja pe prietenul său La Harpe să-i scrie guvernatorului general rus. Țarul avea să dea în concesie în curînd 36 de mii de loturi de teren, între care 170 de loturi viticole în jurul satului Șabag, situat la un km și jumătate depărtare de Cetatea Albă.
Tardent scria la 22 iunie 1820 Consiliului de Stat al cantonului Vaud, solicicînd participarea autorităților elvețiene la inițiativa sa de a fonda „o colonie mică de viticultori vaudois” lîngă Akkerman, în Basarabia. Consiliul de Stat refuza să se ralieze inițiative, dar cinci amatori de a deveni coloniști se reuneau la 13 august 1820 și discutau posibilitățile de la se stabili la Șabag, cu intenția de a reboteza localitatea cu numele Helvetianopolis. Tardent avea să fie trimis ca delegat la fața locului la sfîrșitul anului 1820, iar în toamna anului următor le scria viitorilor emigranți să pornească la drum în așa fel încît să sosească pînă în primăvara anului 1822.
Decizia avea să întîrzie pînă la sosirea ukazului de concesie al țarului și redactarea la Vevey a unei convenții denumită a „a coloniștilor de la Cetatea Albă”, semnată la 18 iunie 1822. Ca urmare, la 21 iulie 1822, Tardent prelua conducerea unui convoi de căruțe, cu 27 de persoane, dintre care jumătate erau copiii celor două principale familii de viitori coloniști elvețieni, Tardent-Grandjean și Chevalley.
Un tînăr de 16 ani, François-David Noir, avea să țină jurnalul de călătorie al coloniștilor plecați de la Lausanne la Șabag și Odesa, și publicat recent în Elveția într-un pasionant volum prezentat și adnotat de Jean-Pierre Bastian. Mai mult, într-o emisiune viitoare.
