Povestea cu cartofii prăjiți care, începând din 2003, când Franța lui Jacques Chirac a refuzat să participe la invadarea Irakului de către SUA, n-au mai fost numiți de americani -- o vreme -- French fries, nu este o legendă sau un mit urban. Eram la Kabul, în Afganistan, în acei ani, iar militarii americani -- ba chiar și civilii -- mercenari sau contractanți, precum cei din grupul Blackwater, deveniseră ostili față de umanitarii sau jurnaliștii vorbitori de franceză. Pe meniul cantinelor și al restaurantelor din Kabul frecventate de occidentali, cartofii prăjiți fuseseră botezați, la sugestia insistentă a militarilor SUA, "Freedom fries" în loc de "French fries".
Neînțelegerile transatlantice și hopurile prin care trece acum cuplul cultural franco-american, după povestea cu trădarea și cu submarinele pentru Australia – relația aceea de amor-ură ca în celebra piesă Cui i-e frică de Virginia Woolf – nu sunt nimic nou. E vorba de altfel mai degrabă de o rivalitate care urcă aproape un mileniu în urmă, între Franța și Anglia, mai întâi, care s-a extins apoi la întreaga lume anglo-saxonă.
Șirul războaielor franco-engleze, în mileniul care a urmat bătăliei de la Hastings și invadării Angliei de către normanzii vorbitori de franceză e greu de ținut minte, chiar și de către istorici. În sec. 14-15, trecând de la o generație la alta, războaiele franco-engleze au durat chiar 100 de ani și au lăsat urme adânci în vocabular și atitudini. Pentru francezi, Anglia a fost întotdeauna "perfidul Albion", iar englezii au pentru francezi până azi diferite porecle deloc tandre, cea mai banală fiind "Froggies" / "Broscarii", de la presupusa înclinație a tuturor francezilor pentru această delicatesă care e broasca.
Broasca a revenit de altfel, secole mai târziu, într-un extraordinar manual distribuit soldaților americani de către superiorii lor în ajunul invadării Franței pe aceleași plaje din Normandia de pe care avusese loc, 900 de ani mai devreme, invadarea Angliei de către francezi. Manualul, cu numeroase ilustrații, se numește "112 Gripes About the French", care ar însemna «112 lucruri de reproșat francezilor». În acel moment, președintele Roosevelt încă avea intenția să plaseze Franța, colaboratoare cu Hitler, sub un protectorat militar, cum avea să se întâmple și cu Germania.
Broșura distribuită militarilor SUA înainte de debarcarea în Normandia e unul din acele manuale produse cu intenții bune si care se dovedesc ulterior un dezastru de comicăreală: militarilor americani li se explica acolo, de exemplu, cum în Franța vor da de niște oameni cinici, leneși, cu igiena îndoielnică și care, da, într-adevăr mănâncă broaște. Și foarte mult usturoi. (Deși multe din clișee erau totuși demontate și contrazise.)
De pildă, plângerea nr. 58 în acest manual militar de supraviețuire în teren ostil era:
58. «Franțuzoaicele sunt prea scumpe»!...
iar răspunsul, conciliant:
58. «Prețurile sunt determinate de cerere și ofertă. Dacă n-ar fi atât de mulți bărbați solicitând același produs (same commodity), prețurile ar coborî.»
Dar, în același timp, manualul, care se dorea echilibrat și aproape etnografic în neutralitatea lui, le explică soldaților americani cât datorează SUA Franței, care a participat activ la războiul american de Independență împotriva Angliei, lăsând în istorie de atunci numele eroicului nobil idealist, marchizul de Lafayette. La fel, un secol mai târziu, Franța avea să doneze tinerei națiuni uriașa statuie care a devenit simbolul însuși al Americii, operă a sculptorului francez Auguste Bartholdi: Statuia Libertății.
Cât despre ingrații de australieni, presa franceză amintește zilele acestea cu regret că dacă flota franceză n-ar fi fost bătută de Nelson la Trafalgar, în 1806, următoarea manevră îndrăzneață a genialului strateg care a fost Napoleon urma să fie ocuparea Australiei, care azi ar fi fost franceză.
Ca un punct final, întrebând cum ar trebui să reacționeze Franța acum în cel mai eficace mod, săptămânalul satirico-politic Le Canard enchaîné propunea (poate doar pe jumătate în glumă) ca Franța să-și ia înapoi Statuia Libertății, pentru că devenită simbol atât de intim american – asta o să doară.
Ah, iar ultima întrebare, precum și răspunsul la ea, în pomenitul manual militar erau:
112. «Francezii sunt o națiune decadentă.»
112. «Cum măsori decadența? Germanii zic: “Democrațiile sunt decadente”.»
