În timpul Primăverii de la Praga am fost entuziasmat, ca mulți alții din generația mea, atras de însăși ideea de „socialism cu față umană”, de ideea că totalitarismul nu este etern și că libertatea poate fi atinsă într-un regim ca acela care exista și în România. Circulau deja la București și în alte câteva orașe ziare franțuzești și italienești, iar mulți dintre noi ascultam la Radio Europa Liberă intensele transmisiuni despre dinamicile politice și culturale din Cehoslovacia.
Oficial, Ceaușescu sprijinea Primăvara de la Praga și, în timpul vizitei sale de la începutul lunii August în Cehoslovacia, proclamase cu multă emfază linia sa pro-Dubček. Dar apoi, tot în august 1968, invazia acelei țări a avut loc, urmată de restaurația unei ordini paralizante dictată de un despotism ideologic de tip sovietic, „normalizarea” impusă de la și de către Kremlin, reprimarea tuturor celor care fuseseră suporterii proiectului de democratizare al lui Alexander Dubček (1921–1992), noul dezgheț, auto-imolarea lui Jan Palach în centrul Pragăi, în ianuarie 1969, manipularea de către Ceaușescu a unei așa-zise spaime (în fapt, una nereală) de o intervenție sovietică doar pentru a-și asigura propriul cult obscen al personalității, fascizarea graduală a comunismului românesc, ș.a.m.d.
După toate acestea, mi-a devenit imposibil să mai îmbrățișez iluzia comunistă. Cu 1968 și ce a urmat a venit propria mea apostazie. De fapt, așa cum a subliniat adesea și Adam Michnik, înăbușirea Primăverii de la Praga a însemnat sfârșitul iluziilor revizioniste cu privire la reforma de la vârf. Acest lucru a reieșit și din conversațiile pe care le-am avut de-a lungul timpului cu figuri majore ale Primăverii de la Praga precum Jiří Dienstbier, Antonín J. Liehm și Ivan Sviták.
Tatăl meu a îmbrățișat complet tezele lui Nikita Hrușciov, inclusiv cele referitoare la „cultul personalității” lui Stalin, dar nu a rupt niciodată cu marea iluzie revoluționară a marxismului. Fusese exclus din PMR în 1960 pentru „fracționsim” și pentru a fi discutat în privat așa-zise „chestiuni neprincipiale”. În cuvintele fostului prim-ministru comunist Ion Gheorghe Maurer (1902–2000), înotase împotriva curentului. Am avut cu el numeroase discuții în contradictoriu până prin 1970, după care am decis amândoi că ar fi mai înțelept să evităm subiectele care ar putea duce la un conflict deschis. A devenit evident printre colegii mei, mulți din același strat social, că sistemul era iremediabil pierdut, că nimic bun nu avea să se întâmple. Ultima speranță pentru renaștere internă fusese Primăvara de la Praga.
Punctul meu de vedere în legătură cu sensurile și frecvențele anului 1968 în România este în ton cu Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România. În același timp, există un număr de chestiuni conceptuale legate de eforturile revizioniștilor marxiști de a liberaliza sistemele comuniste și de readuce individul în centrul reflecției filosofice inspirată de Karl Marx. Existase, într-adevăr, un vânt de liberalizare în 1968, un sentiment că totul era posibil, că imaginarul social poate fi, în sfârșit, descătușat. Retrospectiv privind lucrurile, sigur, totul a fost doar o mare iluzie. Dar pe atunci, revizionismul neo-marxist contribuia enorm la disoluția finală a universului înghețat al ambelor—totalitare și post-totalitare—birocrații.
