Teza totalitarismului, formulată pentru prima dată pe la mijlocul anilor 1930 în Anglia și Statele Unite, presupune că există anumite asemănări esențiale între regimurile politice profund antiliberale ale lui Hitler și Stalin. Mai cu seamă, este vorba despre elemente comune precum fanatismul revoluționar, tehnicile de epurare, expansionismul, folosirea propagandei, guvernarea prin violență și teroare.
Germania lui Adolf Hitler și Rusia lui Iosif Vissarionovici Stalin au fost văzute drept principalele două manifestări ale noului fenomen politic. Deși toată lumea recunoștea dificultatea definirii sau descrierii acestui fenomen, autorii tezei totalitare au căzut până la urmă de acord că aveau în față ceva cu totul „original” din punct de vedere calitativ.
Altfel spus, nu părea într-atât de mult o formă de organizare politică, cât o formă de acțiune și concepere, o expresie neobișnuită a vieții politice. Este și motivul pentru care Hannah Arendt, ale cărei Origini au fost în multe feluri o sinteză a acestui întreg curent teoretic în prima sa fază, nu a privit Rusia lui Lenin ca fiind cu adevărat totalitară. Arendt a perceput sistemul bolșevic originar ca pe o dictatură revoluționară și mai puțin ca pe una totalitară.
Din acest punct de vedere, anul 1929, anul ascensiunii lui Stalin la putere, devenea primul an al dictaturii totalitare în Rusia. Pe cale de consecință, totalitarismul sovietic a fost tratat ca un fenomen al erei Stalin. Și deși unii s-au grăbit să-l includă și pe Mussolini în această acoladă totalitară, Arendt a respins ideea.
Există, apoi, și o întreagă literatură biografică despre dictatorii totalitari. Biografiile lui Stalin scrise de Boris Souvarine, Isaac Deutscher sau Lev Davidovici Troțki sunt exemple relevante. Deși conțin pasaje penetrante de caracterizări psihologice, ele evită, în general, orice tentativă de analiză sistematică a personalității dictatorului avut în vedere.
Un clasic pentru acest gen de literatură rămâne cartea lui Harold Lasswell, Psihopatologie și politică (1930), în care autorul pune bazele teoretizării unei politici funcționale care se concentrează mai mult asupra tipurilor de personalitate politică: „agitatorul”, „teoreticianul” sau „administratorul”. Chiar și așa, Lasswell nu a inclus „dictatorul” printre ideal-tipuri (spre a folosi o sintagmă weberiană) și nici nu a definit „dictatorul totalitar” ca tip de personalitate.
El are totuși meritul de a fi propus anumite concepte și afirmații extrem de utile pentru analizele ulterioare. Citez doar un astfel de exemplu—spune Lasswell: „Mișcările politice își extrag vitalitatea din transferul afectelor personale asupra obiectelor politice”. Sau, desigur, teza înrudită, potrivit căreia un asemenea transfer ar presupune anumite „procese de simbolizare”.
Mai merită menționată aici și literatura care s-a dezvoltat în jurul temei personalității autoritare. Apărută în Germania, această idee a pătruns pe piața de limbă engleză prin lucrarea lui Erich Fromm, Fuga de liberate. Teza lui Fromm era aceea că național-socialismul german și alte mișcări fasciste din Europa și-au datorat mare parte din aderența la mase unei anumite structuri de personalitate, foarte răspândită în rândurile claselor de mijloc inferioare—structură etichetată ca „sado-masochism” sau „caracter autoritar”. Puțin mai târziu, în 1950, Personalitatea autoritară, o carte co-editată de Theodor Adorno, punea în centrul ei noțiunea de „sindrom F”, sau, altfel spus, fascismul potențial al personalității.
Pare cât se poate de evidentă relevanța teoriei personalității autoritare pentru studiul dictatorilor totalitari ca tipuri de personalitate, însă este la fel de important de subliniat faptul că motivele care determină anumite persoane să devină adepți fanatici ai unei mișcări totalitare nu sunt întotdeauna aceleași cu cele care îi fac pe alții să devină organizatorii și liderii respectivelor mișcări.
O astfel de constatare devine, de fapt, punctul slab al cărții lui Fromm, în sensul în care nu reușește să explice foarte bine cum anume nevoile de personalitate care îi determină pe unii oameni să vrea să renunțe la propria lor libertate nu sunt aceleași cu cele care îl determină pe un Adolf Hitler să dorească să le-o abroge sau suspende.
În pofida acestor teme diverse, care fac din literatura despre totalitarism un caleidoscop de idei, cei mai mulți autori acceptă ca dat caracterul de revoluție permanentă al totalitarismului (vezi Sigmund Neumann). Alții, în schimb, au utilizat sintagme precum epurare permanentă sau război permanent pentru a descrie aspectele esențiale ale dinamismului totalitar (vezi Zbigniew Brzezinski).
Morala este că există un suprasens, cum spunea aceeași Hannah Arendt, care îi face pe lideri să dorească să demonstreze permanent și cu orice preț validitatea propriei concepții asupra lumii. Este vorba de nevoia de a face lumea mai consistentă, de a demonstra permanent că acest suprasens a fost îndreptățit (o perspectivă unilaterală, desigur).